— Atunci mai taie din ea…
Măcelarul oftă, aruncă halca pe butuc, dar opri în aer securea pe care o ridicase.
— Eh, la ce s-o mai tai… Vă mai las din preţ şi gata…
Posesoarele celor doi gâscani pârliţi asistară la scenă
zâmbind ironic, dar în clipa când Varvara Evgrafovna se întoarse spre ele, chipul lor căpătă o expresie din cele mai inocente.
— Bonjurică, Varvara Evgrafovna! Nu ne-am văzut cam de multişor.
— Bună ziua… le răspunse din vârful buzelor Varvara Evgrafovna, încercând să-şi facă loc printre cei doi gâscani.
— Te-ai cam tras la faţă. De ce oare? o asaltă, compătimitoare, prima dintre ele.
A doua izbucni pe acelaşi ton:
— Bărbăţelul te-a adus în halul ăsta, asta e… Ian te uită: numa’ pielea şi osul. Nici n-ai pe ce pune mâna. Or, e lucru ştiut că nurii noştri muiereşti stau tocmai în carne… Şi se bătu, satisfăcută, pe şoldurile otova.
Cea dintâi se plecă spre Varvara Evgrafovna cu un aer confidenţial:
— Mă uit la ’mneata, Varvara, şi mă minunez: cum de-l poţi răbda? E un om cumplit!…
Pe neaşteptate, Varvara Evgrafovna surâse:
— Cumplit?… Să ştii că şi eu sunt cumplită… Şi chipul ei cu pomeţi uşor asiatici, cu pielea întinsă, gălbuie, cu ochi mici şi negii, căpătă, într-adevăr, expresie înfricoşătoare, încât interlocutoarele se retraseră fără voie un pas înapoi.
— Uf, ce hoaşcă… făcu cea dintâi după un timp, revenindu-şi din spaimă. Chiar că-i cumplită muierea asta.
Te ipnotizează cu ochii ăia de sperietoare… Zice una lume că
419
oamenii ăştia fac acasă nişte treburi necurate… Barbată-su cică ar cumpăra de pe unde găseşte linguri de cositor ca să
facă din ele aur… Un solomonar şi-un ţicnit…
— Ba n-aş zice că-i ţicnit, de vreme ce se pricepe să facă
din cositor aur, clătină din cap cealaltă. Da ia spune-mi, cum ai de gând să-ţi prepari gâscanul: cu mere sau cu varză?
— N-ai ghicit… zâmbi satisfăcută prima. Îl fac umplut, fir-ar el să fie. Vâr într-însu’ orez şi prune uscate, îl cos frumuşel şi-l bag la cuptor…
Cât despre Konstantin Eduardovici, unde credeţi că se afla dumnealui la ora aceea? La ora aceea dumnealui se afla la fabrica de vinuri a negustorului Semiradov, străbătând-o, susţinut cu respect de braţ de însuşi proprietarul ei.
Semiradov nu aducea deloc a negustor rus din secolul al nouăsprezecelea, aşa cum i-a descris cu multă măiestrie în piesele sale Ostrovski. Era, într-adevăr, fiul unui asemenea negustor, care, în urmă cu vreo cinci ani avusese un sfârşit, să te cruceşti şi mai multe nu – se înecase de lăsata-secului cu o bucată dintr-o pulpă de miel. Spre deosebire de tătâne-su însă, care îi lăsase o avere bunişoară, tânărul Semiradov nu purta nici cizme de iuft, nici ciuică101 nici barbă, nici tunsoare v skobku102 şi nici nu-şi da pe păr cu ulei de brusture, dimpotrivă, purta un costum cadrilat, cu vestă, de provenienţă pariziană, ghete de lac prevăzute cu ghetre, În cravată de mătase prinsă cu un ac pe care sclipea un ditamai rubin, iar părul de nuanţă roşcată, coafat la însuşi Georges, cel de lângă podul Kuzneţki de la Moscova, îi scăpăta de sub pălăria moale, londoneză, cu o adâncitură
măiestrită în vârful calotei. Semiradov vorbea (ce-i drept, cu pronunţat accent de provincial) franţuzeşte şi englezeşte, avea o întreprindere de pescuit sturioni la Astrahan, alta, de morărit, la Tver, câteva băi de aburi şi birturi la Saratov, îşi 101 Ciuika – haină de postav, în formă de caftan, purtată mai ales de negustorimea rusă în secolul al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.
102 Tunsoare în care se retează părul, pornind de la frunte, pe aceeaşi linie, jur-împrejurul capului.
420
făcea planuri să înfiinţeze cu nişte belgieni o societate pe acţiuni pentru producţia de automobile, colecţiona tablouri de-ale impresioniştilor, iar în orele libere se ocupa de spiritism. Fabrica era pentru el un fel de relicvă de familie, căci ea pusese temelia afacerilor de mai târziu ale răposatului său părinte, însurat, după datină, pe vremea când lucra ca vânzător la un magazin de încălţăminte, cu fiica patronului său şi întemeind apoi, cu ajutorul dotei dobândite, această afacere veselă, aureolată de aburii vinului. Spre deosebire de alţi negustori din Kaluga.
Semiradov-junior, ale cărui fiice învăţau amândouă la şcoala eparhială unde Ţiolkovski era profesor, nu-l lua niciodată în derâdere, ci, dimpotrivă, îi vizita deseori atelierul, pipăia cu mare atenţie dirijabilele, iar într-ascuns, tatona şi intenţiile, planurile lui.
Dirijabile îi trezeau lui Semiradov un viu interes. La vremea aceea, transportul sturionilor de la Astrahan la Paris urma o cale ce implica mari dificultăţi: Întâi cu vaporul, apoi cu trenul, primenindu-se mereu gheaţa din jurul lor. Pe când un dirijabil, în nacela căruia sturionii, cufundaţi în căzi mari, ar plescăi cu cozile lor vânjoase prin apa provenită din Volga natală şi exportată, cu ei cu tot, direct pe Câmpiile Elizee – ei bine, o treabă ca asta avea darul să-l impresioneze pe Semiradov. Nobilimea rusă, a cărei viaţă Semiradov o urmărea cu un sentiment de superioritate şi dispreţ, prinsese cam de multişor miros, aidoma unui hartan stătut de sturion şi oricât de des ar fi schimbat gheaţa, faptul nu-i mai putea fi de niciun folos. După părerea lui Semiradov, viitorul depinde de alianţa dintre capital şi ştiinţă. Tocmai de aceea îl interesau mult mai mult invenţiile de tot soiul, decât relaţiile cu conţii şi ducii, relaţii care, până mai ieri-alaltăieri, iar fi gâdilat fără doar şi poate orgoliul de negustor. Acesta era şi motivul care îl determina să-i acorde atâta consideraţie lui Ţiolkovski.
— Iar aici, Konstantin Eduardovici, e, s-ar putea spune, secţia mea de otrăvuri: aici fabricăm porto. De băut, eu nu-l 421
beau şi nici dumitale nu ţi-l recomand. E cel mai rapid mijloc de a căpăta o gastrită, ba chiar şi-un ulcer. Căci vinul ăsta se fabrică din orice, până şi din pingele vechi, date prin tocător.
— Şi-atunci de ce-l fabricaţi? se încruntă Ţiolkovski.
Semiradov zâmbi şi strânse din umeri:
— Lumea îl bea cu plăcere… Precum se ştie, limba omului e înzestrată cu nişte papile gustative. Dar cât de educat e gustul la noi, o ştiţi şi dumneavoastră prea bine. Papilele gustative sunt arse de votcă şi nu mai disting gustul unui vin sec, de calitate superioară. Oamenilor simpli li se pare prea acru. Or, acriţi de viaţa pe care o duc, mai pot ei să bea şi-un vin acru? Aşa că preferă fie să şi-o înece în votcă, fie să şi-o mai îndulcească bând porto. Vinişorul ăsta-i ca ilustraţiile din „Niva”103 sau ca tablourile de prost gust pe care le cumperi la bâlci: e şi ieftin şi-ţi îndulceşte şi inima.
Mai făcând câţiva paşi, Ţiolkovski se opri, uimit. Pe unul dintre pereţii halei, deasupra unei uriaşe căzi de stejar în care nişte muncitori, folosindu-se de prăjini lungi cu capetele înfăşurate în cârpe, mestecau o fiertură suspectă la înfăţişare, atârna o ditamai icoană.
— E o inovaţie de-a mea, zâmbi Semiradov. Ca să aibă
oamenii cui să se-nchine. La mine Dumnezeu e un fel de maistru-şef: de băut nu bea şi-i cu ochii după beţivani. Ştiţi că a fost de folos treaba asta? Consumul de alcool în timpul lucrului a scăzut simţitor.
— Dar dumneata… crezi în Dumnezeu? întrebă Ţiolkovski şi ochii îi sclipiră de sub lentilele ochelarilor.
Semiradov izbucni în râs, apoi spuse hâtru, cu glas mai scăzut, ca să nu-l audă muncitorii:
