Asemenea politeţe îl făcu pe borfaşul care pusese deja mâna pe ceas să rămână cu gura căscată, apoi să-şi îndrepte spre şef privirea mirat-întrebătoare. În ochii înceţoşaţi ai acestuia păru că se aprinde o luminiţă:
— Ba nu-i deloc Excelenţă… ’Mnealui e… Pasărea!
Aşa îl poreclise pe Ţiolkovski, luându-l în derâdere, lumea din Kaluga. Apoi şeful făcu un semn poruncitor din ochi, şi borfaşul reintroduse, cu un gest de scuze, ceasornicul în buzunarul vestei lui Konstantin Eduardovici. Un alt semn, şi cuţitul dispăru şi el în carâmbul cizmei.
— Ei, Pasăre, când pornim spre stele? întrebă şeful zâmbind cu îngăduinţă. Încă nu ţi-a frânt nimeni aripioarele?,
Cei doi borfaşi chicotiră.
— Le am suficient de trainice, răspunse Ţiolkovski. Iar spre stele o să zburăm. Fără doar şi poate.
Borfaşii râdeau în hohote, ţinându-se de burtă.
— Vai de voi, stepanrazini de mucava ce sunteţi! Stepan Razin a înecat-o pe prinţesa persiană în Volga, iar voi vă
înecaţi sufletul în rachiu. Nici de jefuit nu vă pricepeţi să
jefuiţi… oftă Ţiolkovski.
Chipul şefului se încruntă:
— Ia vezi, ia vezi, Pasăre, nu jigni poporul. Poporul bea de necaz…
Ţiolkovski fu cuprins de iritare:
429
— Necazul trebuie să-ţi ascută mintea, nicidecum să te îndemne la băutură. Crezi că nu fac şi eu parte din popor?
Crezi că poporului îi aparţin numai cei ce se tăvălesc prin şanţuri? Şi-apoi, era mai bine să-mi furaţi ceasul, decât să-mi furaţi timpul…
— Ia-o mai moale, Pasăre, mormăi şeful.
Auzindu-i intonaţia schimbată, borfaşul dintâi îşi duse iar mâna la carâmb în căutarea cuţitului, dar privirea celuilalt îl făcu să se oprească.
— Să ştiţi că nu mă tem de moarte, continuă, iritat, Ţiolkovski. Teamă-mi e că o să muriţi voi, şi cu aceeaşi prostie în cap. Pe când omul trebuie să trăiască veşnic.
— Cum, cum? făcu, nepricepând, şeful.
— Veşnic! strigă Ţiolkovski. Atunci poate că şi proştii vor avea răgaz să se deştepte.
Pe neaşteptate, Ţiolkovski îşi înfipse amândouă mâinile în armonica şefului (care scoase nişte sunete stranii) şi, scuturându-l pe găligan de piept, încercă să-i explice ceva, dar încercarea părea mai degrabă sortită eşecului; şi totuşi poate că merita s-o facă, poate că nu era cu desăvârşire în van.
— Multă lume nu are înainte decât o viaţă scârnavă, de care nimeni n-are nevoie, apoi un mormânt, o groapă
murdară, şi cu asta – basta. Dar rezultatul? Rezultatul care e? Ţiolkovski vorbea febril, uitând pe cine are în faţă. O lipsă
reciprocă de înţelegere, războaie, neputinţă în lupta împotriva naturii, o muncă istovitoare, boli, o viaţă scurtă şi chinuită, în veşnică spaimă în faţa veşnicei dispariţii…
Speriat, şeful se străduia să se elibereze din mâinile surprinzător de puternice ale lui Ţiolkovski.
— Ce te-a apucat, Pasăre, ce te-a apucat?
Ţiolkovski însă îl ţinea cu temei şi continua să-l scuture, încercând să vâre măcar ceva, cât de cât, în căpăţâna împodobită de ciuful cel stufos:
— Moartea nu-i decât o iluzie a raţiunii omeneşti, prostule.
Orice fiinţă umană trebuie să trăiască şi să. gândească în aşa 430
fel, ca şi când ar şti că, mai devreme sau mai târziu, poate dobândi totul. Oamenii vor putea dobândi nemurirea dacă o vor considera, toţi, până la unul, o problemă primordială…
Cei doi borfaşi se străduiau să-şi scoată şeful din mâinile lui Ţiolkovski, dar fără succes, căci el continua pe un ton din ce în ce mai aprig:
— Când toţi oamenii vor ajunge nemuritori, Pământul va deveni prea mic pentru ei. Dar vor avea la dispoziţie stelele, pricepi? Iar ca să ajungă la ele – rachetele…
Şeful izbuti, în sfârşit, să se elibereze şi, abia trăgându-şi sufletul, îngăimă:
— Pricep… pricep…
Şi-atunci, Ţiolkovski îşi reluă drumul în jos, spre adâncul vâlcelei, bolborosind, continuând parcă să-şi mărturisească
sieşi gândurile ce-l frământau: „Nu, domnule Semiradov…
Omul nu se va opri în evoluţia sa. Mai ales că raţiunea îi spune de multă vreme că, din punct de vedere moral, e încă
imperfect. Într-adevăr, instinctele sale animalice sunt deocamdată mai puternice, şi el nu şi le poate înfrânge. O
raţiune lipsită de voinţă este egală cu zero, după cum şi o voinţă lipsită de raţiune este egală cu zero…”
