altceva: „Neruda parcă ar dori să umple giganticele întinderi amuţite ale Americii Latine şi să le unească prin versurile sale”. Asta, într-adevăr, e o observaţie exactă… Cele douăzeci de ţări care vorbesc aceeaşi limbă se vor uni, desigur, cândva, în viitor. Dar cum să găseşti un acelaşi limbaj spiritual pentru atâtea popoare diferite, dacă într-o ţară aşa de mică cum e Chile nu izbutim să-l găsim pentru un singur popor? Eu sunt îndemnat să procedez la arestări. Dar atunci când încep arestările, ele se transformă într-un coşcogea bulgăre de zăpadă, iar acesta într-o avalanşă, care îi mătură
şi pe vinovaţi, şi pe nevinovaţi. Cruzimea, chiar impusă de împrejurări, transformă dreptatea în nedreptate. Totuşi, dacă
dreptatea e prea molatică, cruzimea o calcă în picioare, o striveşte. O dreptate molatică devine fără voie cauza existenţei a tot atâtea victime lăsate de ea, fără împotrivire, în calea represiunii, şi în cazul ăsta se poate oare numi ea dreptate? Oare cum să găseşti acea limită unică ce ar permite dreptăţii să nu dea dovadă de atâta cruzime, încât să
devină contrariul său, dar, în acelaşi timp să nu fie nici incapabilă de a se apăra?”
Cam asemenea întrebări îşi punea preşedintele Allende şi nu găsea răspuns la ele, iar mulţimea femeilor continua să
bată în fundurile unor cratiţe goale, scandând sub ferestrele palatului „La Moneda”:
— Algo corner! Algo comer!
Era pe la mijlocul lui august 1973.
Ziua de unsprezece septembrie, când Pinochet avea să
ordone bombardarea palatului prezidenţial, nu mai era departe…
409
23
În decursul istoriei au loc unele evenimente care, prin intermediul ziarelor, al radioului şi televiziunii, aduc chiar ele la cunoştinţa tuturor că reprezintă istoria, Dar tot ce i se întâmplă fiecăruia dintre oamenii obişnuiţi, lipsiţi de orice fel de celebritate, este şi asta o istorie. Milioanele de telespectatori care urmăresc pe micile lor ecrane explozii de bombe, deturnări de avioane, congrese politice, concursuri de frumuseţe, meciuri de fotbal, consideră cu naivitate că au de fiecare dată în faţa ochilor cel mai important eveniment din viaţa omenirii. Dar dacă vreunul dintre aceşti telespectatori va fi săgetat fără veste de-un junghi la inimă şi, alunecând din fotoliu, îşi va da seama că moare, evenimentul cel mai important pentru el va fi acesta, iar nu cele pe care le consemnase până atunci, privind albastrul ecran al aparatului.
Pentru Keşa şi Serioja, care se căţărau pe stâncile din inima taigalei, împresuraţi de nouri de musculiţe bâzâitoare, problema vieţii sau a morţii tovarăşilor lor constituia acum evenimentul cel mai important din lume. Cine le-ar fi putut face din asta o vină? Musculiţele care Îi se virau în nas şi în urechi erau pentru ei o vie realitate, în timp ce avionul ce trecea sus peste întinderile taigalei şi în interiorul căruia călătorii răsfoiau ziare, luând cunoştinţă de evenimentele, cele mai importante, chipurile, din viaţa omenirii, nu erau pentru cei doi tineri decât o albastră şi inaccesibilă nălucire.
Rupându-şi unghiile de colţurile ascuţite ale stâncilor, 410
izbutiră în cele din urmă să ajungă în vârful costişei, şi, sleiţi de putere, se prăvăliră la pământ. Privind apoi în adâncul prăpastiei, zăriră pragul Voroni de la un capăt la celălalt.
Părea un cimitir acvatic, cu bolovanii săi mohorâţi înălţându-se din apă ca nişte pietre funerare. Pietrele erau înconjurate de largi cercuri de spumă albă, care, de-acolo de sus, păreau încremenite. Prin ujuitul vântului ce bătea aici, cel al râului nu izbutea să răzbească, ba mai mult, nu-ţi puteai da seama nici dacă şuvoaiele apei curg la vale ori au încremenit şi ele.
Malul mai jos din preajma pragului era pustiu, sau doar părea astfel.
— La priveşte, parcă se vede ceva acolo, îl făcu atent Keşa pe Serioja. Pata aceea neagră, chiar la marginea apei…
— O fi vreun ciot… oftă Serioja.
Îndemnaţi însă de o scânteie de speranţă, porniră să
coboare malul, zdrelindu-şi mâinile de tufele care creşteau din loc în loc. Curând, albele cercuri de spumă din jurul bolovanilor prinseră viaţă, râul îşi avântă din nou şuvoaiele, ujuitul lui crescu în putere, însă pata cea neagră rămânea de nedesluşit.
— E un om… zise la un moment dat Serioja, încordându-şi privirea.
— Ba sunt doi… zise Keşa.
În cele din urmă, picioarele lor ajunseră la dunga de nisip din preajma apei şi, cufundându-se în el până la glezne, îi purtară singure spre pata cea neagră.
Pe nisip, uzi până la piele, zăceau, strâns lipiţi unul de celălalt, Veazemskaia şi Kolomeiţev. Alungind gândul că ar fi morţi, lângă picioarele lor desculţe stăteau rânduite două
perechi de cizme, iar lângă ele, întinse pe pruncii ş, câteva obiele de pânză. Morţii nu obişnuiesc să-şi usuce obielele.
Veazemskaia şi Kolomeiţev dormeau. Erau într-adevăr cufundaţi într-un somn atât de adânc, încât nu se treziră
decât cu multă greutate. Trezindu-se, Veazemskaia îşi trase iute braţul cu care, prin somn, îl îmbrăţişase pe Kolomeiţev.
Acesta se săltă anevoie în coate, scuturând din cap şi 411
încercând să-şi revină. În cele din urmă, contururile nedesluşite dinaintea lui luară înfăţişarea lui Keşa şi-a lui Serioja, şi pe chip i se zugrăvi o palidă expresie de bucurie, căreia însă îi luă locul alta, semănând din nou cu cea dinainte, când n-apucase încă să-i recunoască.
— Unde-i Ivan Ivanovici? Unde-i Burstein? îl scutură Keşa de umeri.
Ridicând cu greu braţul care parcă nu mai voia să-l asculte, Kolomeiţev arată spre nişte tufe de păducel răsfirate pe mal. Keşa şi Serioja se repeziră într-acolo.
Peste tufe erau întinse haine puse la uscat. Sărind într-un picior, gol puşcă, Burstein se biciuia cu nişte crengi, încercând să scape de musculiţe.
Prima întrebare cu care îi întâmpinară pe cei doi fu următoarea:
— Chibrituri aveţi?
Keşa scoase din sân o cutie de chibrituri pe care o vârâse la plecare într-un balonaş strâns cu aţă, cu care se joacă
copii, iar câteva clipe mai târziu deasupra tufelor se înălţă un salvator fir de fum, menit să gonească gângăniile. Nu departe de rugul improvizat, pe un buştean putred, şedea, acoperit tot de gângănii, dar neluându-le în seamă, un alt bărbat în pielea goală, ce ţinea în mâini un caiet gros, cu coperţi negre, de muşama, căruia încerca să-i desfacă paginile mustind de apă. Era Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Ridică spre Keşa şi Serioja o privire rătăcită, apoi coborî iar ochii, încercând să-şi dea seama ce se mai poate desluşi din rândurile mutilate iremediabil de apă.
— S-au prăpădit, asta e, mormăi la un moment dat,
— Cine s-a prăpădit? exclamă Serioja, care crezu o clipă că
