Allende fu cât pe ce să exclame ironic: „De gât…”, dar se stăpâni şi, străduindu-se să facă totul pentru ca pictorul să
piară, să se volatilizeze odată, rosti:
— Vă mulţumesc foarte mult. Sunt flatat. Şi îndată auzi replica slugarnică, inspirând silă, a celuilalt:
— Ba eu sunt cel care trebuie să vă mulţumească.
Cuprins de o mută disperare, Allende spuse:
— Poate vă mai place vreun obiect de aici? De pildă, acesta? Luă în grabă micul bust de marmoră al lui Socrate, care presase până atunci nişte informări cu antetul „Secret” –
402
faimosul grec reprezentând, se pare, tot ce mai rămăsese în cabinet de lă fostul preşedinte – şi i-l întinse pictorului.
De teamă parcă să nu i se ia darul înapoi, pictorul îl vârî iute în buzunar, astfel încât nu se mai vedeau acum decât pletele de marmoră ale filosofului, apoi, cu o mână, înşfăcă
broderia patagoneză, iar cu cealaltă portretul aflat pe şevalet.
— Nu las pe nimeni să-mi ducă tablourile abia finisate, zise el. Odată era cât pe ce să-mi fie mâzgălit regele Suediei.
Şi, făcând întruna plecăciuni, se îndepărtă mergând cu spatele; ajuns la uşă, o deschise cu ajutorul tocului său de damă. Capul, rămas înţepenit în crăpătura uşii, emise pe un ton de scuză o rugăminte:
— Ar putea cineva să mă ajute să duc şevaletul şi culorile?
— Fireşte, fireşte, răspunse Allende, de astă dată cu vizibilă enervare, şi închise cuviincios, dar cu multă fermitate uşa, gata-gata să-i strivească oaspetelui capul întârziat în deschizătură.
Reveni apoi la birou şi apăsa pe un buton. În cabinet intră
secretarul său: un tânăr modest şi simpatic, fără
semnalmente deosebite, în afara subsuorilor vestonului umflate ca de obicei de tocurile a două revolvere. Allende arătă cu un gest rămăşiţele activităţii de creaţie a iluzionistului venit din Europa:
— Te rog să scoţi de-aici toate astea… Şi, dacă se poate, cât mai repede… Zărindu-i subsuorile atât de umflate, se încruntă: Doar ţi-am mai spus să încetezi joaca asta de-a vigilenţa. Parcă ai fi un detectiv de pe platourile Hollywoodului.
Fără să reacţioneze la jignitoarea remarcă a preşedintelui, secretarul scoase din încăpere şevaletul şi culorile, apoi reapăru în cabinet; subsuorile sacoului se menţineau umflate ca şi până atunci.
— Corespondentul american aşteaptă să intre la dumneavoastră.
— La naiba cu pictorii şi corespondenţii, mârâi preşedintele, reacţie de care nu dădea dovadă decât extrem 403
de rar.
— I-aţi fixat ora chiar dumneavoastră, îi reaminti pe un ton cuviincios secretarul. Interviul va fi semnat, aşa că
denaturări nu pot să apară.
— Pot să apară însă comentarii. Chiar şi o carne proaspătă
poate fi servită cu un sos alterat, continuă să bombăne Allende. Bine, pofteşte-l.
Corespondentul american se dovedi să fie un tânăr voinic, purtând un sacou de tweed, cu aplicaţii de piele la coate.
După ce-i fusese dat să vadă tocurile de damă ale pictorului, bocancii prăfuiţi de alpinist, ai americanului îi produseră lui Allende o reală satisfacţie. Gazetarul îşi dădu seamă că
preşedintele nu prea e în apele lui, de aceea, fără a mai pierde timp, instală pe marginea biroului un magnetofon portativ şi îşi desfăcu totodată blocnotesul cu întrebările pe care le pregătise.
— Cum apreciaţi celebrul aforism: „Orice putere descompune individul. Puterea absolută îl descompune la modul absolut”?
— Un adevăr amar există în el, zise Allende. În orice caz, istoria nu cunoaşte decât puţine exemple care să-l contrazică. Şi totuşi ele există. Afară de cele care privesc puterea absolută. Puterea absolută reprezintă o jignitoare neîncredere faţă de ceilalţi.
— După opinia dumneavoastră, politica este o profesiune eternă?
— Dacă ar fi eternă, faptul te-ar cam putea înspăimânta.
Nu există nimic mai nefiresc decât o profesiune ca politica.
Natura i-a făcut pe oameni plugari, pescari, dulgheri, savanţi, pentru ca aceştia să pătrundă cât mai adânc în tainele ei. Ba chiar şi poeţi, pentru ca ei să surprindă cu auzul şi să reproducă muzica naturii. Să-l luăm însă pe Pablo Neruda… Dumnezeu l-a înzestrat cu harul poetic, dar el e nevoit să facă politică. De ce? Pentru că dintr-o artă
infamă a dezbinării oamenilor politica trebuie să devină, în sfârşit, o artă a unirii lor. Numai o politică făcută cu mâinile 404
curate poate contribui la însăşi dispariţia necesităţii sale.
Allende se duse la fereastră, trase la o parte draperia şi, constatând că demonstraţia femeilor care băteau în fundul cratiţelor continuă, reluă:
— Politica este un produs al slăbiciunilor omeneşti. Un individ conştient nu are nevoie să fie guvernat El nu-şi va folosi niciodată libertatea împotriva libertăţii altora.
Asemenea oameni există, însă ei sunt puţini. Dar ia încearcă
