22
23
PROLOG
3
PREFAŢĂ
„Cu cât suntem mai vârstnici, cu atât mai sinceri suntem”.
Cu acest vers debuta poemul autobiografic al lui Evtuşenko din 1955, Staţia Zima. Pe parcurs, el aminteşte de un străbunic al său, exilat în Siberia pentru a fi participat la o răscoală ţărănească din gubernia Jitomir; şi evocă propria sa copilărie de pe aceste îndepărtate meleaguri, prinse între lacul Baikal, râul Angara şi taigaua siberiană, copilărie pe care o retrăieşte cu fiecare întoarcere pe locurile natale, la mătuşa Liza, unchiul Volodea şi localnicii care îl redescoperă
pe fiul Zinei Evtuşenko, pe cale de a deveni un cunoscut poet al Rusiei. Cu faima statornicită după mai bine de un sfert de veac, îi dedică ei anume, Zinaidei Ermolaevna Evtuşenko, noul său poem Mama şi bomba cu neutroni. Acest poem ne reţine atenţia ca ultima lui, deocamdată, operă de anvergură
în versuri (scrisă în septembrie-decembrie 1981, publicată de revista „Novîi mir” (în iulie 1982) şi pentru că nu dezminte acel vers introductiv de odinioară. Confesiunile i-au fost totdeauna pe plac autorului, dar cu timpul ele parcă s-au mai înteţit. Evtuşenko simte nevoia de a se defini prin antecedente, de a se identifica prin rădăcinile din care a crescut. Poemul îi detaliază familia, cu date noi faţă de biografia consemnată în enciclopedii: n-avem decât să ne încredem în veridicitatea lor. Mama – ni se relatează – fusese odinioară o comsomolistă intransigentă, apoi i-a îmbărbătat în război pe soldaţi cu un glas viguros, care a secat însă
odată cu victoria, aşa încât, pentru a-şi putea creşte feciorul 4
şi fata mai mică, a trebuit să accepte o umilă slujbă la oficiul moscovit de organizare a concertelor (ale altora, de bună
seamă), după care a vândut ziare în Gara Riga, muncă la care n-a renunţat din plăcere nici acum, pensionară la 72 de ani. Figura mamei polarizează dragostea poetului, dar în jurul ei se întreţes şi alte destine, din a căror încrucişare cel care le evocă a nimerit aşa cum se ştie şi cum ni se recomandă nouă. Bunicul după tată a fost matematicianul Rudolf Wilhelmovici Gangnus, deportat în Nord, în ’37, pentru a fi fost prea leton. Bunicul după mamă, ofiţerul de carieră bielorus Ermolai Naumovici Evtuşenko, a obţinut grade ofiţereşti înalte, înainte să dispară şi el fără urme în aceiaşi ani tulburi şi lăsând amintirea numelui său prin acei fără de număr Evtuşenko ai satului Homici. Apoi, o bunică
rusă şi o alta poloneză, precum şi tatăl poetului, Aleksandr Rudolfovici Gangnus, geologul care a iubit multe femei, printre care pe Zinaida Ermolaevna Evtuşenko, şi a iubit poezia, scriind chiar versuri nu lipsite de har, predeterminând, poate, profesia fiului său; fiu încredinţat la staţia Zima bunicii poloneze şi care i-a schimbat numele din Gangnus în Evtuşenko, pentru a nu mai fi suspectat de origine germană – nu înainte de a replica tăios că şi Beethoven fusese, cum-necum, neamţ. Poetul însuşi, mândru de încâlcita sa genealogie, conchide despre cele şapte feluri de sânge amestecate în vinele lui, rus, bielorus, ucrainean, polonez, leton, tătar şi georgian, dacă e să aibă în vedere şi sângele generoşilor donatori din timpul unei spitalizări…
Cel mai rus poet îl va numi Evtuşenko pe Esenin într-un articol cu acest titlu din 1981. El însuşi, alcătuit din atâtea încrucişări, este însă un poet rus autentic, pe măsura taigalei de lângă Irkutsk, zonă care avea să dăruiască
literaturii ruse încă un tânăr maestru al ei, prozatorul Valentin Rasputin, prietenul care va recomanda cititorilor şi romanul către care ne îndreptăm. Dar până la acest ţel al nostru principal, să depănăm câteva evenimente din viaţa şi 5
creaţia lui Evtuşenko, în baza surselor ce ne stau la dispoziţie. Evgheni Aleksandrovici s-a născut în staţia de cale ferată Zima, „Iarna”, în traducere literală, din regiunea Irkutsk, la 18 iulie 1933. În filmul Grădiniţa de copii, ce avea să fie scris şi regizat de el, dintr-un eşalon de copii evacuaţi din Moscova în toamna târzie a anului 1941 va coborî tot în gara Zima un „copil al războiului”, tot Jenia, dovadă a nevoii de real resimţită în ficţiune. Un suflet poetic se hrăneşte mai ales din propria viaţă. Războiul civil făcuse parte din viaţa mamei, ca şi războiul mondial, care pătrunsese însă până în depărtarea siberiană ferită de gloanţe şi niciodată nu avea să
se mai şteargă din memoria afectivă a copilului. În mediul de la Zima, Jenia a cunoscut poezia populară şi pe cea cultă
mai accesibilă; după întoarcerea la Moscova, acestora li s-au adăugat treptat şi maeştrii mai rafinaţi, până la identificarea tânărului cu clasicii ruşi şi sovietici, inclusiv cu autorii postbelici mai vârstnici sau de tot tineri. El îi întâlneşte pe poeţii-studenţi ai Institutului de literatură „Maxim Gorki”, cei din anii premergători şi cu experienţa fronturilor parcurse, un Vinokurov, Vanşenkin, Solouhin, un alt poet, Vladimir Sokolov, îl ajută să fie primit în 1951 la institut, unde rămâne până în 1954. Înainte de a fi avut însă această
şansă, poetul şi ziaristul Nikolai Tarasov îi publică în 1949
primele poezii, în 1951 prin mâna avizată a poetului Lukonin trece prima lui apariţie într-o „revistă groasă” („Okteabr”) 1952 i se tipăreşte cea dintâi culegere, Cercetaşii viitorului.
Acesta este şi anul de la care „educarea prin poezie” i se pare a-i fi adus primele roade mature, anul de la care el reţine câteva poezii în ampla antologare a versurilor sale, în două
volume, apărută în 1980. (În ciuda anului de apariţie, ultimul an de creaţie prezent în această culegere este 1974, semn că de atunci s-a dăruit cu precădere altor domenii – şi prevestitor pentru prezentul roman.)
„Vremea” de la care Maiakovski îşi depănase marile poeme, era şi devenea din ce în ce mai fastă pentru acute trăiri poetice. Epoca postbelică serba renaşterea fiinţei, pentru a 6
cărei desăvârşire se mai cereau lucide confruntări. Ele s-au profilat la orizont către mijlocul anilor cincizeci. Valorile au fost cernute prin sita despărţirii de erori. Evtuşenko venea încărcat de valorile revoluţiei şi mai era şi suficient de tânăr, maleabil şi entuziast, pentru a lua imediat partea pateticei însănătoşiri proclamate tocmai în numele ei. Atmosfera avântată a acelui istoric mijloc de deceniu, al şaselea, i-a priit lui şi talentului lui în cel mai înalt grad. Şi nu e nicio exagerare dacă vom spune că şi el, împreună cu alţi iluştri confraţi ai condeiului, au fost la rândul lor prielnici acestei atmosfere a descătuşărilor spirituale. Contribuţia lor poetică, în a doua jumătate a deceniului şi la începutul celui următor, a avut un răsunet rar egalat. Stăruie încă în memoria noastră succesul enorm repurtat de un Evtuşenko, Rojdestvenski, Voznesenski, Ahmadulina şi alţii în lecturile lor publice în săli uriaşe sau în aer liber, în faţa câte unui auditoriu compus din multe mii de persoane. Situaţia părea să o reediteze, în alte condiţii şi cu relativ alte obiective, pe cea maiakovskiană, şi a fost celebrată în lume ca semnal de reactivare a forţei de şoc pe care poate să o probeze poezia cetăţenească. Nimeni altul nu a fost, probabil, pe măsura lui Evtuşenko, predestinat pentru un astfel de impact direct cu masele. Dintre toţi el oferea poeziei cea mai puternică
încărcătură publicistică şi chiar agitatorică. Dintre toţi, el îşi asuma cel mai făţiş oratoria maiakovskiană şi gestica ei voit nesăbuită. Pe atunci, aproape nimic în afara temelor acut contemporane nu-l fascina pe Evtuşenko, şi el voia să
fascineze tot astfel contemporaneitatea, cu versuri viguroase, dar care mai nimereau şi în declarativ şi declamatoriu, ori într-o mult prea îndrăgostită de sine identificare cu lumea.
Evtuşenko repurta aplauzele cele mai zgomotoase şi era şi cel mai periclitat de ele, în ciuda ţâşnirilor sale de mare talent.
Oricum, situaţia creată de tânăra poezie rusă şi în jurul ei în acei ani de răscruce şi pentru destinele ţării ar merita aprofundată inclusiv prin prisma raportului dintre inefabil şi determinisme.
7
În al şaptelea deceniu, Evtuşenko se simte în continuare mobilizat în sprijinul tendinţelor de înnoire socială şi estetică.
Poeziile sale fac imediat ocolul presei mondiale, denunţă aşa-zisa perioadă a „cultului personalităţii” şi pe cei ce se erijează
în „moştenitorii” ei, polemizează cu rămăşiţele dogmatismului şi cu indiferenţa birocratică. El nu uită să-şi ridice glasul nici împotriva fascismului şi pentru dreapta cinstire a victimelor lui, o poezie a sa despre exterminarea evreilor de la Babi Iar fiind integrată de către Şostakovici în cea de-a 13-a simfonie a sa. Creaţia lui Evtuşenko trezeşte însă nu numai adeziuni, ci şi opoziţii. Polemicile în jurul ei n-au contenit încă din anii debutului şi s-au înteţit treptat, până la severe critici şi admonestări pentru unilateralitate.
Timp de alte două decenii, destinul şi opţiunile îl situează
mereu în prim-planul vieţii literare şi activităţii scriitoriceşti sovietice. Statornic integrat în eşalonul literar de frunte al ţării sale, mult tradus şi comentat peste hotare, până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, Evtuşenko exemplifică, o împletire personală dintre continuităţi şi discontinuităţi. El este acelaşi şi mereu altul, menţine felul rebel al debutului şi îl statorniceşte într-un familiar mod de a fi. El e neliniştit şi mai aşezat, îşi integrează nemulţumirile chiar în succesele pe care le repurtează, cu acelaşi orgoliu dintotdeauna, dar şi cu înţelepţirile vârstei. Fără a se estompa în notele caracteristice, el ştie să le rearticuleze în alte şi alte prezenţe, caleidoscopic unitare. În această identitate a diversităţilor şi diversificărilor el beneficiază şi de şansa de a cuprinde, în numeroasele călătorii efectuate, nu numai ţara sa întinsă cât un continent, dar şi, efectiv, întregul mapamond, cu toate reliefurile geografice şi umane însumate. Lui Evtuşenko i-a fost încredinţat şi el şi-a asumat cu voluptuoasă pricepere ralul de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al culturii sovietice. În această misiune, el vede, cunoaşte, trăieşte multe, pe care le şi valorifică în creaţia proprie. Din peregrinările sale prin cele două Americi, prin Japonia şi Australia sau diferitele ţări europene, el revine cu impresii 8
mereu îmbogăţite, pe care le modelează în noi fapte de artă, ascuţit polemice sau înfierbântat fraterne. Revoluţiile şi pacea, viaţa şi monumentele metropolelor, existenţa celor bogaţi ori săraci, destine dramatice şi tragice variate îşi fac loc pe paleta sa scriitoricească. Rareori mai întâlnim un atât de larg şi internaţional diapazon al preocupărilor, dovadă şi întâlnirile, discuţiile, interviurile cu multe personalităţi de seamă ale planetei, oameni politici şi savanţi, artişti şi scriitori mai ales, un Picasso, Fellini, Pasolini, Hikmet, Márquez, Robert Frost sau Graham Greene. Evtuşenko îşi asumă câteodată calitatea de corespondent special al câte unei reviste literare, fixează pe banda de magnetofon sau în memorie conversaţii, ulterior prelucrate literar, cu diverşi interlocutori interesanţi, din diverse colţuri ale lumii. Apoi, întors acasă, cutreieră ţara şi scrie noi poezii sau poeme, precum cele ce au fost inspirate de Hidrocentrala de la Bratsk sau Universitatea din Kazan şi de marii gânditori, savanţi, artişti care învăţaseră în amfiteatrele ei. Tematica universală şi cea rusă se succed în publicaţiile lui ori se împletesc în paginile uneia şi aceleiaşi opere.
Această expansiune se putea greu menţine multă vreme în limitele poeziei propriu-zise. Stihia poetică însăşi îşi căuta şi trebuia să-şi găsească şi alte forme de exteriorizare, în variate specii literare sau ramuri de artă. Evtuşenko a scris de timpuriu şi mereu articole şi reportaje; caracterul publicistic al poeziei sale nu a putut să nu se reverse şi într-o publicistică propriu-zisă. O serie dintre aceste articole, mai recente, au fost reunite în 1981 în volumul Punctul de sprijin (titlu preluat după un text programatic, Arta ca punct de sprijin). Într-adevăr, arta şi mai ales poezia îl susţin, poezia unui Blok, Maiakovski, Esenin, Tvardovski, Smeleakov, Martînov, Kedrin, Lukonin; ca şi îndatorirea literaturii de a nu se fereca doar în preocupări literare, ci de a-şi extinde grijile până la planetara nevoie de supravieţuire şi vieţuire.
Niciun gen nu i se pare autorului de tot străin de celelalte, în acest volum publicistic şi include de aceea două ample şi 9
amplu comentate în presă povestiri ale sale, una
„internaţională” şi alta „naţională” sub raport tematic, Pearl-Harbor, scrisă în 1966—67 (publicată în august 1967 şi în
„Le Figaro Littéraire”) şi Ardabiola, elaborată în 1980, între altele la Irkutsk şi la staţia Zima. Substanţa reală e împletită
