am
receptat
până
şi
confruntarea
„leningrădeană” dintre tinerii autohtoni cei buni şi cei răi, respectiv efectul pe care îl exercită de timpuriu asupra lui Serioja atât prietenia lui Kostea cât şi conflictul cu Igor, accentuate de hotărârea de a reface pe cont propriu ascensiunea ştiinţifică a tatălui său, Vladimir Vikentievici Laciughin, fără sprijinul acestuia. Autorul introduce nu o dată asemenea explicaţii retrospective ale prezentului personajelor sale. Câteodată aceste excursii în copilăria sau tinereţea lor se leagă organic de rest, alteori ele îi sunt cumva exterioare şi fragmentează lectura.
Forţa artistică de persuasiune a romancierului creşte, în orice caz – şi acest fapt este cât se poate de semnificativ – ori de câte ori revine la povestirea sa de bază, bifurcată în nararea vieţii băştinaşilor taigalei şi în cea a păţaniilor expediţiei de geologi. Reuşita lui principală, desigur în receptarea care-mi aparţine, vizează cele ce se întâmplă nu departe de staţia Zima, cu toţi aceşti oameni de felurite provenienţe şi meserii. Ca cititor, am resimţit o vie mulţumire când, după intermezzouri de altă natură, am fost readus de scriitor printre locuitorii şi vizitatorii meleagurilor lui natale, în „dulcele ţinut al poamelor”. Situaţia mi se pare pe cât de paradoxală, tot pe atât de semnificativă sub raport estetic. O
copilărie petrecută într-un cadru natural şi rural de neuitat 17
exercită, după cum se vede, o presiune benefic acaparatoare chiar şi asupra unui autor ajuns de timpuriu la oraş şi consumându-şi mare parte din existenţă în metropole, sau călătorind între ele. Corespunzător, el poate proba o valoroasă mişcare de „retragere” în starea sa primordială. pe care s-o investească şi cu multe virtuţi tămăduitoare faţă de mediul îndeobşte frecventat. Situaţia este numai aparent stranie, căci viaţa individului, segmentată” eventual într-o scurtă perioadă incipientă „rurală” şi într-o alta „urbană”, ulterioară şi îndelungată, prelungeşte o viaţă a obştei care ar fi putut fi alcătuită tocmai invers, dintr-o primă secvenţă
foarte întinsă în timp şi o alta de dată recentă. Ontogeneza rezumă – chiar şi neştiut – filogeneza, care a fost (mai ales în ţările şi regiunile răsăritene, până la cele extrem orientale) timp de multe veacuri precumpănitor ţărănească. Numai aşa se explică putinţa câte unui scriitor de seamă, şi de ia noi, şi de prin alte părţi, de a descrie cu mai mare înzestrare locurile natale de care-i leagă doar amintiri de copilărie şi nostalgii literar compensate, decât mediul diurn al întregii lui maturităţi…
Evtuşenko a ţâşnit în literatura sovietică a anilor cincizeci în calitate de poet al vieţii urbane moderne (chiar dacă mai puţin programatic sub acest raport decât Voznesenski), după
care el şi-a regăsit treptat şi întrucâtva şi-a reinventat tradiţiile, până la bunici şi străbunici, despre care nu auzise decât lucruri vagi. Fără a se dezice vreo clipă de valorile în posesia cărora intrase, atât de intelectualul Evtuşenko a început cu trecerea anilor să-şi reapropie şi să se reapropie de rădăcinile ţărăneşti, ale lui ca de fapt ale oricărui intelectual rus. „Mitologia” staţiei Zima s-a instalat statornic în creaţia sa, ca echivalent al „vârstei de aur” din existenţa personală şi suprapersonală, laolaltă cu limba ţărănească a Siberiei tradiţionale, cu voluptate degustată mai ales în romanul de faţă (ceea ce, nu ne îndoim, a sporit dificultăţile traducătorului în a găsi expresiilor genuine echivalente româneşti autentice şi neforţate). Evtuşenko fusese de la 18
apariţie şi se menţine şi în romanul de faţă „progresistul”
prin excelenţă deschis valorilor civilizatorice şi sociale înnoitoare, neiertător la adresa oricărei prejudecăţi limitatoare, conservatoare, de castă şi naţionaliste.
Adeziunea subliniată la orice neînchistare el o demonstrează
însă, de această dată, tocmai pe o lume ce avusese încă prea puţin parte de darurile progresului civilizatoric, dar care, pentru că a fost supusă unor aspre încercări istorice şi individuale,
a
ştiut
să-şi
menţină
un
firesc
al
comportamentului şi, până şi în erori, o prospeţime morală.
Aici ajungem la cel mai de seamă, cum i se spune, „mesaj”
al cărţii. În varianta din revistă, romanul se deschidea cu un motto (pe care autorul nu l-a mai inclus în ediţia de sine stătătoare), şi anume urarea pe care siberiencele şi-o adresează la spălatul rufelor: „Belenko tebe” – ceea ce parafrazat ar însemna „să-ţi iasă albe rufele”, dar ceea ce în original sugerează o mai cuprinzătoare nevoie de a dobândi în şi pentru cele făptuite „imacularea”. Sinonimia acestei urări cu proprietăţile „dulcelui ţinut al poamelor” e limpede.
Literatura rusă a fost dintotdeauna fascinată de „albul”
moral către care trebuie să tinzi mereu, chiar şi când nu ai şansa de a-l atinge. Taigaua însăşi îi cheamă la curăţenie sufletească inclusiv pe cei care în diferite situaţii de viaţă n-au evitat să se maculeze. Ivan Kuzmici Belomestnîh e cât pe-aci, dintr-o prea egoistă dragoste, să-şi constrângă fiica la o vegetare stearpă, dar găseşte în sine puterea de a-şi accepta nepotul nedorit, conceput de Ksiuta cu şeful echipei de geologi Kolomeiţev în vara aceea zăpuşitoare şi furtunoasă –
într-una dintre scenele cele mai frumoase ale cărţii, pe care cititorul cu siguranţă nu o va uita. Moşul amator de ciuperci, Nikanor Sergheevici Barhotkin, a ajuns în viaţa lui greu încercată un soi de pictor de lebede kitsch, de care a umplut casele oamenilor până în Orientul îndepărtat, dar a avut şansa prieteniei cu japonezul prizonier Kuroda-san – artist autentic – prin care realizează propria sa nimicnicie.
Responsabilul cu poamele, Tihon Tihonovici Tughih, prea 19
devotat „esenţei” pe care în toate drumurile de serviciu o poartă cu sine într-o damigeană, a comis ca tânăr proletar siberian, pus să instituie noua rânduială cu toate mijloacele, o eroare vecină cu crima, atunci când l-a înscris din laşitate şi pe nedrept pe Sevastian Prokofievici Zaloghin printre chiaburi, nenorocindu-i astfel fiica, propria lui iubită – Daria Sevastianovna; a cărei fiică, Daria Sevastianovna numită şi ea, ca fără de tată, are nefericita fericire s-o întâlnească
acum, în ipostaza doctoriţei de la dispensarul la care, în suferinţă, nimereşte. Întâlnirea cu propriul copil neştiut de el ar putea prevesti o viitoare întâmplare similară, cu un Kolomeiţev îmbătrânit în aventuri şi fiul Ksiutei. Evtuşenko are gust pentru paralelisme cu tâlc moralizator, într-un caz aventurându-se chiar până la unul ce mi se pare de gust îndoielnic, atunci când ursoaica din taiga îl cruţă pe Serioja Laciughin, dar ulterior îl sfâşie pe Eduard Sitecikin, consfinţind virtutea şi trădarea…
Albul şi negrul sunt rareori atât de polar distribuite. Cât ne aflăm printre oamenii locului, ţărani şi vânători, şoferi şi funcţionari, firescul precumpăneşte, chiar şi în păcatele comise, nu neapărat puţine şi uşoare, dar săvârşite uneori din dorinţa de bine. Naturaleţea tânjind după împlinire sufletească o certifică şi discuţiile încinse la cheful cu
„esenţa” lui Tughih, când Ivan Kuzmici îşi serbează nepotul, în prezenţa tânărului geolog Serioja Laciughin, care se substituie, involuntar, şefului său Kolomeiţev şi face legătura celor două lumi înfăţişate. Corelarea lor o înlesnesc şi alte situaţii, ca de pildă feerica întâlnire dintre Serioja şi atmosfera de basm a Gruniei şi a cântecelor ei. Tot astfel, alături de geologi, intelectuali prin vocaţie – cum sunt Iulia Sergheevna Veazemskaia, Boris Abramovici Burstein, Viktor Petrovici Kolomeiţev – şi în indiscutabilă legătură cu ei, se află ajutoare ca motoristul Keşa, cocoşat şi cu sufletul pur, un alt „idiot” dostoievskian sau atoateiertător tolstoian, sau bucătăreasa Kalia, iubita lui iubeaţă, pradă ispitelor lumeşti, dar condamnându-se pentru aceasta, în tipici ruseşti 20
confesiuni masochiste, precum atunci când îşi detaliază
păcatele în faţa iubitului, pentru a se elibera de ele prin, anume, bunătatea lui. Iulia Sergheevna, candidat în ştiinţe mineralogice, îl iubeşte pe Viktor Petrovici de peste două
decenii, de când fuseseră studenţi şi chiar avuseseră o aventură cu bună ştiinţă ferecată în uitare; îl iubeşte şi asistă la „amorurile de campanie” ale lui Kolomeiţev, cel stimat aproape de toţi, în ciuda slăbiciunilor lui, pe care doar Boris Abramovici le pătrunde până la capăt şi le dă în vileag între patru ochi, restabilind imediat colaborarea lor fraternă.
Caracteristice, discuţiile se ţin lanţ, ca şi între localnici, şi în acest grup de cercetători şi lucrători. În afara aventuroasei căutări a minereului mult râvnit, principala temă a mai vârstnicilor rămâne războiul la care participaseră şi Kolomeiţev, şi Burstein, şi Ivan Ivanovici Zagranicinîi, şi în timpul căruia fiecare se comportase, în felul său propriu, firesc, adică pilduitor, un motiv în plus pentru a refuza cu hotărâre o nouă conflagraţie.
Orice roman rus autentic trece prin purgatoriul unor discuţii decisive. Ele nu pot ocoli de obicei literatura, prilej de autocontemplare. Scriitorii îşi pun eroii să discute despre scriitori; aşa procedează şi Evtuşenko, în taiga, cu tinerelul leningrădean sau cu Kostea Krivţov, care-şi parcurge ucenicia literară. În momentele colocviale, vine mereu vorba de literatura străină şi mai ales de cea rusă, despre Puşkin, Blok, Esenin şi Maiakovski, Bulgakov, Pasternak, Ţvetaeva şi Mandelştam, dar şi despre Okudjava, Voznesenski sau despre Evtuşenko însuşi, invocat la modul ironic, însă cu evident orgoliu, în două rânduri: o dată ca „flăcău de-al nostru, de la Zima, deşi cam fluşturatic”, autor al versurilor cântecului atât de cunoscut, Voiesc oare ruşii război?; altă
dată, ca scriitor ce „reprezintă şi el o etapă depăşită”. Dincolo de atare inflexiuni adolescentin-narcisiace, romanul continuă
