DULCE ŢINUT AL POAMELOR
34
EPILOG
„Pe cer, în miez de noapte, un înger zbura…”1
Cosmonautul îşi aminti acest vers, zâmbi cu tristeţe şi îşi zise: „Ei na, ce fel de înger oi mai fi şi eu!” Chipul lui, întors spre hublou, arăta ostenit, nu mai era al unui om tânăr, dar se citea pe el o curiozitate vie, copilărească. Până acum, nu-i mai fusese dat să treacă graniţele ţării. Şi iată că, deodată, graniţele dispăruseră. Toţi stâlpii aceia dungaţi, fâşiile arate de pământ, sârma ghimpată, grănicerii, câinii de pază, vămile
– nu mai erau. Din Cosmos existenţa lor păru chiar nefirească, absurdă. Multe noţiuni deveniseră şi ele ridicole, aproape de necrezut, ca, de pildă, cuvântul „viză”.
Jos, aidoma unui pumn de boabe aurii, zvârlite peste o catifea neagră, scânteiară luminile Parisului. Cosmonautul îşi mută ochii puţin mai spre stânga şi se pomeni la Londra, izbutind să cuprindă cu privirea şi o felie luminată din Copenhaga. Râse uşor şi se scărpină la ceafă, unde părul i se cam rărise: straşnică treabă! Gagarin, spre exemplu, nu s-ar fi putut scărpina astfel, căci pe atunci cosmonautul mai purta scafandru. Astăzi, zborul în Cosmos e un lucru mai puţin complicat. Şi-apoi, Gagarin o mai fi încercat şi niţică
teamă. Teama te mai încearcă şi azi, dar nu ca atunci, la început. Şi totuşi Gagarin a fost acela care a spus atât de simplu, într-un spirit atât de rusesc: „Poehali!”2, imprimând 1 Vers din poezia Îngerul, de Mihail Lermontov (1814—1841).
2 „Am plecat!” (Rus.).
35
astfel pe dată Cosmosului un aer familiar, domestic. Dintre nenumăratele instrucţiuni pe care le primise nu făcea parte şi aceea de a rosti acest cuvânt; el îi scăpase de la sine… Dar ce chip avea Gagarin!… Ales, desigur, şi el pe sprânceană, şi cu toate astea, unui asemenea chip nu i-ai fi putut afla conturul nici în cele mai secrete schiţe de desen. Părea că l-a creat însuşi Pământul, că l-a alcătuit din toate surâsurile de pe scoarţa sa, surâsuri care s-au mai păstrat, ca prin minune printre atâtea zâmbete ironice ori batjocoritoare.
Chipul lui Gagarin reprezintă însuşi zâmbetul Pământului trimis în Cosmos. Orice om ar fi devenit, cu siguranţă, buimac dacă ar fi fost, aidoma lui, purtat din ţară în ţară, îngropat cu frenezie în mormane de flori şi i s-ar fi agăţat pe piept ghirlande întregi de decoraţii. Numai că, alături de zâmbetul lui Gagarin, zâmbetele primilor-miniştri, ale preşedinţilor de state, ale regilor şi reginelor arătau lipsite de strălucire, palide.
Cosmonautul avusese însă prilejul să-l vadă pe Gagarin şi mai puţin vesel.
— Am obosit… zicea el la un moment dat. Dar de zburat, am chef să zbor…
Această uşoară tristeţe, poate fi surprinsă în fotografiile sale de mai târziu, când pe obraz îi apăruse deja cicatricea pe seama căreia se clevetise atât de mult, de parcă până şi omul de rând îi putea socoti chipul drept un bun al său.
Cosmonautul, care fusese prieten cu Gagarin, ştia şi cât de mult îl supăra uneori pe acesta faptul că era mereu recunoscut de către trecători, că i se solicitau necontenit autografe, că era întruna invitat să facă parte din tot felul de prezidii. Fără voia lui, celebrul său chip ameninţa să devină o barieră între el şi o viaţă normală de om. Povestind odată, într-un cerc de cosmonauţi, despre călătoria pe care o făcuse într-o ţară latino-americană, Gagarin se întristă brusc, iar dacă surâse în continuare, o făcu din inerţie – un zâmbet sfios, nevolnic.
— …Alături de tribuna guvernamentală, unde m-am prăjit 36
la soare vreme de trei ceasuri încheiate, stătea o tânără
mulatră în faţa unui cărucior. Vindea limonadă. Din suc de lămâie veritabil. Şi era de o frumuseţe neasemuită: avea nişte ochi negri, imenşi. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost faptul că purta rochie de mireasă. O rochie de dantelă, ca un nouraş. O rochie scumpă, probabil. Numai că nu mi s-a părut a fi prea nouă. Deşi curată, era cam îngălbenită: ai fi zis că-i o rochie din alte timpuri. O fi fost rochia bunicii, scoasă din scrin pentru acea solemnitate. Am stabilit imediat cu fata un contact din priviri. Îmi arăta mereu, cu ochii ei negri, imenşi, sticla de limonadă: poftiţi, adică, de gustaţi…
Dar cum să cobor de la tribună? Ar fi fost penibil: cei de faţă
nu mi-ar fi înţeles intenţia… Lângă mine se afla ambasadorul nostru, de-o parte şi de alta – oficialităţile locale.
Fotoreporterii, ţăcăneau cu aparatele lor. Totuşi am bâiguit la un moment dat că mi-e sete, dar în clipa următoare, un soldăţel de-al lor mi-a şi adus dinainte un frigider portativ cu tot soiul de băuturi într-însul. Am fost nevoit să-mi potolesc setea în compania celorlalţi, chiar acolo, la tribuna guvernamentală. Tânăra mulatră însă s-a dovedit a avea.
umor. A turnat nişte limonadă într-un pahar, a vârât în pahar un pai, vârful paiului şi l-a lipit de piept şi a prins a râde. Mai întâi n-am înţeles despre ce-i vorba. Apoi însă, uitându-mă mai bine, am observat, prinsă de rochia aceea de mireasă, o insignă cu chipul meu. Cu alte cuvinte, în locul meu a ospătat cu limonadă insigna…
Gagarin n-a jignit niciodată pe nimeni fără temei, iar dacă i s-a întâmplat s-o facă vreodată, involuntar, a căutat întotdeauna să-şi repare vina. Într-o zi, de la tribuna unei consfătuiri cu tinerii scriitori, a dat citire unui discurs în care spunea că un cunoscut poet de-al nostru se dovedise a nu fi la înălţime, lăudându-se într-o autobiografie că nu poate să
înţeleagă natura electricităţii. Mai târziu, unul dintre venerabilii noştri fizicieni, întâlnindu-l undeva la o conferinţă, a venit la Gagarin, l-a luat deoparte şi l-a privit cu şiretenie drept în ochi:
37
— Bine-ar fi, Iuri Alekseevici, taică, să împărtăşeşti omenirii descoperirea pe care ai făcut-o cu privire la natura asta a electricităţii. Că eu unul mă căznesc de vreo cincizeci de ani să rezolv aceeaşi problemă, da nici că i-am venit de hac. Or, dacă m-am împotmolit eu, ce pretenţii putem avea de la un poet? Doar până şi Puşkin spunea că poezia trebuie să fie, Doamne iartă-mă, puţintel absurdă… Şi-apoi, să ştii că nu prea era momentul potrivit să-l ocărăşti pe poet.
Savantul avea dreptate: poetul respectiv, căzut pe vremea aceea într-o oarecare dizgraţie, tocmai terminase un nou poem, iar soarta acestuia era încă neclară.
Şi-atunci Gagarin îi telefonă el însuşi poetului, îl rugă să
nu fie supărat pe el şi îl invită în Orăşelul Stelar, la festivitatea tradiţională, din luna aprilie, a cosmonauţilor, pentru a citi un capitol din acel poem. În felul acesta Gagarin voia să-i dea o mână de ajutor, căci festivitatea din Orăşelul Stelar avea să fie transmisă în întreaga ţară. La festivitate, Gagarin se văzu aşezat lângă un şef, o persoană oficială.
Şedeau amândoi în rândul întâi de fotolii, la margine, de unde l-au zărit la un moment dat în culise pe poetul acela, care, cu părul vâlvoi şi vizibil tulburat, se plimba de colo-colo, mototolind în mână nişte foi dactilografiate şi bolborosind ceva cu jumătate glas.
— Ce-i cu dumnealui aici? se încordă brusc şeful, recunoscându-l pe poet.
— L-am invitat să ne recite ceva, răspunse Gagarin.
— Cine a aprobat treaba asta? întrebă într-o şoaptă
şuierătoare şeful.
— Eu, zise Gagarin.
Şi cu toate astea, şeful se ridică şi se duse în culise.
Carneţelul său roşu avu efect. Prezentatorul programului, care nu era altul decât acela care, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, anunţa cu vocea lui tunătoare cucerirea de noi şi noi oraşe, se conformă şi, bâlbâindu-se, îi zise poetului că recitarea se contramandează. Ofensat şi umilit, poetul se albi la faţă, îşi smulse din cuier trenciul şi 38
şapca şi o zbughi afară, unde ploua cu găleata. Nemaiştiind care sunt picurii de ploaie şi care lacrimile ce-i scaldă
obrazul, se aşeză la volanul „Moskvici”-ului său hârbuit şi o porni din loc în mare viteză, riscând să se dea peste cap pe şoseaua
