dezbaterea soartei literaturii ruse din cadrul publicisticii lui Evtuşenko. Uneori am identificat, chiar, paralelismul abordărilor. Un singur exemplu. La un moment dat e 21
invocată fraza unui prezumtiv prieten moscovit, după care oamenii se împart în trei categorii, cei care au citit Fraţii Karamazov, cei care nu l-au citit încă şi cei care nu-l vor citi niciodată – interlocutorul adăugind şi o a patra categorie, cei care l-au văzut la cinema. Într-un articol consacrat pictorului bulgar Svetlin Rusev, în 1978, Evtuşenko invoca acelaşi schimb de replici, cu deosebirea că poetul Boris Sluţki era cel care împărţea omenirea în respectivele trei categorii, iar el însuşi, Evtuşenko, îl completa cu grupul celor împătimiţi de televiziune, care cred că ei privesc micul ecran, deşi, de fapt, micul ecran este cel care îi priveşte pe ei…
„Fiecare rus îi reuneşte în el pe toţi eroii lui Dostoievski la un loc…”, citim altundeva în roman, şi fraza vizează
întrucâtva diverşi eroi ai cărţii: pe Tughih, pe Sitecikin, pe Keşa şi Kalia, poate chiar pe Iulia Sergheevna – deşi, până la urmă, şi ea şi Kolomeiţev, pe care îl iubeşte, se emancipează
de blestemata alternativă a celor ce umilesc sau sunt umiliţi.
Laolaltă cu mai toţi membrii expediţiei de geologi, ei sunt
„suflete tari”, asemănătoare minereurilor dure în a căror căutare s-au avântat. Cel mai elaborat dintre ei este conducătorul
grupului,
Viktor
Petrovici
Kolomeiţev.
Cunoscătorul biografiei lui Evtuşenko încearcă bănuiala că
în portretul lui Viktor Petrovici a fost încifrat câte ceva din tatăl poetului, geolog şi el, spirit la fel de liber şi libertin, cu un dezvoltat simţ al datoriei, solidarităţii, dăruirii de sine, cheltuindu-şi energia şi în multe relaţii amoroase, acoperite apoi de vălul uitării. În comentariile sovietice despre roman, acest personaj a reţinut pe drept atenţia criticilor. I-au fost aduse şi imputări, inclusiv în legătură cu marea sa disponibilitate erotică. Autorul a vrut, desigur, să-l plămădească dintr-un aluat contradictoriu, în care moralitatea domină, coexistând totodată cu o virtuală
imoralitate. Personajul este un maximalist care se mai şi iroseşte, este un „suflet tare” şi un „risipitor” în acelaşi timp.
Din Mama şi bomba cu neutroni ştim cât de mult l-a iubit Evtuşenko pe similarul său părinte, cum i-a înţeles diferitele 22
neveste şi iubite, cu intuirea prea plinului revărsat şi asupra legăturilor pasagere. El descrie agonia tatălui său pe acel sordid coridor de spital moscovit, de unde, fiind oricum muribund, un oarecare medic Iasnihin n-a mai socotit util să-l mute într-un salon. Poetului i se pare că acest sfârşit îl absolvă de blamul neseriozităţii, cu atât mai mult, cu cât muncise exemplar şi îşi intuise înfrângerile. Revenind de la prezumtivul model la personajul realizat – Burstein îi surprinde eroziunea lăuntrică, pe cale de a-i surpa monumentalitatea afişată. În deciziile lui Kolomeiţev, prea categorice, se insinuează o indecizie, nu neapărat referitoare la obiectul în cauză, ci la întreaga sa existenţă. El poartă în timp o traumă adâncă şi cu potenţialităţi tragice, combinând poate urmele războiului cu tarele vârstei, morţile văzute şi moartea proprie, adulmecată şi întrucâtva chiar invocată în periculoasele excursii pe care le organizează. (Evtuşenko îşi aminteşte, într-o altă scriere, cum l-a conjurat Pasternak să
nu-şi descrie niciodată moartea într-o poezie, căci atare previziuni s-au împlinit la atâţia poeţi ruşi – „pericol” pe care Evgheni Aleksandrovici nu a avut totuşi cum să-l evite, înfruntarea destinului făcând parte şi ea din destinul fiecăruia!) Cu toată vigoarea orgolios afişată, Kolomeiţev îmbătrâneşte vizibil, războiul îi măcinase nervii, timpul îi macină şi trupul, începe să-şi simtă cei 52 de ani, pe care, vanitos cum e, nu-i ascunde Ksiutei, căreia i-ar putea fi tată
şi care îi va naşte un fiu neştiut, prin această neştiinţă Viktor Petrovici ratându-şi poate şansa statornicirii. Împingând mai departe ipoteza transfigurărilor artistic operate, pentru ce am exclude chiar şi putinţa unor ecouri biografice directe privitoare la viaţa autorului, încărcată şi ea de avataruri şi ajunsă la o vârstă apropiată de cea e eroului său?! El şi-l asumă pe Kolomeiţev ca pe un om drag în tatonările lui, cu apropiate griji şi îndoieli – după cum şi-i asumă, în reproiectare adolescentină, pe Serioja Laciughin şi pe Kostea Krivţov, tinerii pe ale căror fapte şi convingeri va trebui sau ar trebui să se aşeze viitorul…
23
Evtuşenko reuşeşte mai deplin cu personajele lui „bune” –
cu răul care li se mai insinuează când şi când în suflet –
decât cu „imoraliştii” propriu-zişi, carierişti de timpuriu ca Igor Seleznev, laşi înrăiţi treptat precum Eduard Sitecikin, ori definitiv prăbuşiţi în mărunta şi oribila teroare exercitată
asupra semenilor, ca acel Nahabkin, „om din subterană”, ce-şi umileşte concubina oarbă obligând-o – într-o pervertită
citare cristică – să-i spele picioarele. Contrar obişnuinţei, mai degrabă pe „negativii” săi riscă Evtuşenko să-i înfăţişeze schematic. El nu face parte din speţa „realiştilor critici”, adevărul este că în articolele şi poeziile sale până şi demascarea izvorăşte dintr-o funciară stare entuziastă. Un timpuriu volum al său de versuri, redactat de poetul Lukonin, şi pe care autorul continuă să-l considere una dintre cele mai bune cărţi ale sale, aşa se şi numea –
Şoseaua entuziaştilor. Maiakovski a fost şi rămâne poate cel mai important învăţător al său, aşa cum reiese şi dintr-un recent dialog publicat în principalul săptămânal literar sovietic. „Lecţia” însuşită de la Maiakovski este menţinerea elanurilor măreţe chiar printre prăbuşiri. Evtuşenko îi urmează poetica şi prin inconfundabila gesticulaţie verbală a poeziilor lui. El este un fiu al revoluţiei, într-o reciprocă
recunoaştere: de pateticile ei năzuinţe nu se dezice niciodată.
E simplistă suspiciunea că simplismele nu-i pândesc decât pe entuziaşti. În cazul lor se întâmplă ca tocmai propensiunile generoase să fie şi cele nealterate în complexitate. Ei reuşesc anume să împlinească artistic încredinţările lor ferme, pe care, prea asaltaţi de artişti deznădăjduiţi, suntem tentaţi să le mai şi uităm. În principalele lui reuşite Evtuşenko celebrează nădejdea, convingerea în perfectibilitatea unei lumi imperfecte. El are structura unui moralist, pe care o acceptă şi o explorează cu fermitate, mai şi eşuând – e drept – când şi când în moralizare. Poate că romanul de faţă nu va convinge pe toţi şi în toate; el va cuceri însă mulţi cititori printr-un patos moral latent şi mărturisit, însetat de verticalitatea firii. Am spune 24
despre acest roman că probează virtuţi solare, îndeobşte neidilic expuse. El captivează prin reverberarea stării de simpatie pentru cele şi cei care nu şi-au irosit apartenenţa la umanitate ori se simt în stare s-o fortifice. „Modelul siberian”
fascinează, în această perspectivă, pe mulţi autori sovietici din ultimul timp. Cu toată nostalgia biografică încifrată, acest model nu are la Evtuşenko accente regresive. El nu visează mitice retroversiuni în lumi apuse sau inventate. Pe el, de fapt, tot şansa civilizaţiei îl preocupă, dar fără să uite câte un „dulce ţinut al poamelor”. Într-o decisă pozitivare, am fi tentaţi să-l numim chiar pe autor un „responsabil cu poamele” – cu a căror achiziţie ţine să ne însărcineze şi pe noi, cititorii…
Oricine va intui şi trudnicele achiziţii de limbă română pe care traducerea cărţii le-a solicitat. Aurel Buiciuc şi-a dovedit inventivitatea şi prin transplantarea pe sol românesc a unui alt ilustru siberian, Valentin Rasputin (Despărţirea de Matiora, Editura Minerva, „Biblioteca pentru toţi”, 1980).
Acum el se achită din nou cu scrupuloasă migală şi talent de îndatorirea, similară în spirit, pe care şi-a asumat-o. Evgheni Evtuşenko şi Valentin Rasputin au fost fotografiaţi împreună, în 1977, pe o bancă la malul râului Angara, în oraşul Irkutsk. Ceea ce nu se vede în această fotografie, darul lor ieşit din comun, reuşeşte traducătorul acestei cărţi să-l scoată la iveală pentru cititorii români. O traducere izbutită
nu pretinde adesea un efort mai mic şi nu are o eficienţă mai redusă comparativ cu o proprie scriere bună. Pentru a izbândi prin cărţi proprii, o cultură trebuie să se confrunte mereu cu cărţile celorlalte culturi. Cei ce le mijlocesc cu toată
dăruirea merită deplina noastră recunoştinţă.
ION IANOŞI
25
TABEL CRONOLOGIC
1933 18 iulie Se naşte Evgheni Aleksandrovici Evtuşenko, în localitatea Zima, din regiunea Irkutsk, Siberia, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, geolog, scria versuri, şi el este cel care l-a încurajat pe Evgheni să scrie. În preajma războiului, se mută pentru un timp cu mama sa la Moscova, dar se întoarce la Zima, sub aripa protectoare a bunicii lui.
1945 Revine la Moscova.
1947 Frecventează secţia de poezie a Casei pionierilor din capitală. Scrie din ce în ce mai susţinut versuri.
1949 Publică primele poezii în revista Sovetski sport, sub îndrumarea ziaristului Nikolai Tarasov.
