udă,
alunecoasă.
Merse
aproape
orbeşte,
ştergătoarele neizbutind să înlăture cu totul şiroaiele de ploaie de pe parbriz.
Gagarin se repezi pe urmele lui, dar fu prea târziu. „Găsiţi-l neapărat. Căutaţi-l unde ştiţi. Omul nu trebuie lăsat singur”, li se adresă el unor tineri cosmonauţi, printre care se afla şi acesta, a cărui înfăţişare arăta acum a fi a unui om trecut de vârsta tinereţii. Cosmonauţii porniră în grabă cu maşina unui compozitor, venit şi el la festivitate, şi îl găsiră
pe poet în aşa-zisa tindă a Casei centrale a literaţilor; şedea acolo şi, cu gesturi neîndemânatice, bea votcă în neştire cu păhăroiul de ceai, strângând spasmodic în mâini foile dactilografiate, foile acelea rămase necitite, şi plângând cu sughiţuri, ca un copil…
Întâmplarea se petrecuse demult şi, poate nu era cazul să
fie amintită, dar, ca să înţelegi valoarea zâmbetului lui Gagarin, trebuie să ştii că acest zâmbet n-a însemnat pentru el un lucru întotdeauna la îndemână.
Cosmonautul, discipolul şi prietenul său, şi-a aşteptat multă vreme rândul până a izbutit să plece şi el în Cosmos.
Printre cosmonauţi se găseau şi oameni dintre aceia care se agită întruna şi ţes intrigi. Intriganţii însă nu ajung, de regulă, să fie nişte cosmonauţi adevăraţi. Cosmonautul aştepta mereu, îmbătrânind încet-încet. Părul i se rărise vizibil, ca şi cel al poetului cu care, după acea neizbutită
recitare, ajunsese să se împrietenească. Soţiei cosmonautului prietenele îi spuneau pe un ton ironic: „Când o să zboare şi al tău? Când o ajunge bunic?” Cosmonautul însă nu-i invidia pe cei care avuseseră deja prilejul să ajungă în Cosmos, nu scrâşnea din dinţi şi nici nu gemea noaptea, torturat de gândul că nu avusese încă parte de glorie. Aşteptarea viitorului său zbor nu-l înrăise, dimpotrivă, îl făcuse mai 39
bun. Între timp, a citit mult. A avut astfel prilejul să-l înţeleagă mai bine, să-l „descopere” pe Dostoievski, scrierile căruia i se păruseră altcândva încâlcite, lăsându-i o impresie neplăcută. De astă dată însă a căzut pe gânduri: „dar de ce, mă rog, literatura trebuie să-ţi facă neapărat plăcere? Oare este o distracţie?” Apoi, când i s-a spus din nou într-o zi:
„Acum urmezi dumneata…”, nu i-a prea venit a. crede, întrucât îşi dublase şi până atunci, de mai multe ori, tovarăşii. Totuşi s-a pregătit cu seriozitate, ca totdeauna, şi a păşit în incinta navei liniştit, căci emoţiile îi dispăruseră între timp aproape cu desăvârşire. Zărind Pământul atât de mic, şi-a spus: „Ce bine că n-am zburat mai demult: acum este momentul cel mai potrivit”. Misiunea, fireşte, şi-ar fi îndeplinit-o şi-atunci, dar puţin probabil că ar fi putut cugeta la altceva în afara misiunii ca atare. Acum însă cugeta la toate.
Aruncă o privire spre oglinjoara din perete şi, fără să vrea, începu să-şi studieze chipul, ca şi când ar fi fost al unei persoane cu totul străine, cu care avea să rămână împreună
multe zile de-aici înainte. Doi ochi cunoscuţi şi, în acelaşi timp, străini, nevenindu-le încă să creadă că au ajuns cu adevărat să zboare atât de sus şi, totodată, deprinşi deja cu această idee. Doi ochi. pătrunşi de-o anume încordare, preocupaţi, gânditori, un pic trişti. Sprânceana din dreapta –
uşor pârlită: şi-o pârlise de curând la un foc de tabără încins pe malul unui râu din apropierea Moscovei. Da, da, iată ce-i lipsea aici, în Cosmos: mirosurile. Acolo, pe malul râului, plutea în voie mirosul vreascurilor îmbibate de răşină. Mai simţea atunci şi asprimea fierbinte a cartofilor copţi, rostogoliţi dintr-o palmă în cealaltă. Aroma de castraveţi proaspeţi, ronţăiţi cu poftă. Şi una din acele încântătoare conversaţii, care, la prima vedere, nu se referă la nimic anume, dar care, atunci când stai de vorbă cu nişte prieteni şi nu cu te miri cine, îţi dai seama că se referă, de fapt, la tot şi la toate. Prietenii săi aflaseră că el trebuie să plece în Cosmos, dar n-au abordat această temă: între cosmonauţi 40
aşa ceva nu se obişnuieşte.
În oglinjoara din perete se reflectau şi nişte pomeţi niţeluş
şukşinieni, ca la mai toţi siberienii. Dinţii erau albi şi puternici, pesemne de la răşina de zadă pe care o mesteca întruna. Luase cu el, învelită în celofan, bucata de răşină
trimisă de către unchiul său tocmai de la staţia de cale ferată
Zima, iar acum, zburând prin Cosmos, o tot mesteca, clefăind uşor şi încercând fericita senzaţie a unei mici abateri de la regulile disciplinei: în copilăria lui, mestecatul răşinii la şcoală, în timpul lecţiilor, era strict interzis, iar acum, înainte de zbor, medicii dezbătuseră îndelung între ei consecinţele pe care le-ar putea avea o salivaţie prea abundentă. Staţia Zima nu mai reprezenta acum decât un punct invizibil pe suprafaţa minusculului glob pământesc, dar exact de aici începea pentru cosmonautul nostru globul acesta al Terrei, de aici începea întreaga omenire.
Cosmonautul nu-şi mai aducea aminte de tatăl său: acesta fusese ucis undeva pe lângă Berlin, cu puţin înainte de a se sfârşi războiul, pe când el, viitorul cosmonaut, nu avea decât cinci ani, dar chiar şi la vârsta aceea, păşind desculţ pe miriştea ţepoasă, cu traista-n spinare, lua parte, alături de alţi copii, la culesul spicelor. După ce treceau copiii, păsările nu se mai aşezau pe mirişte, căci nu mai rămânea pe ea niciun bob nestrâns. Umblând astfel prin rouă dimineţii, picioarele-i erau mereu pline de bube purulente, de furuncule. Urmele i se mai vedeau şi astăzi mai sus de glezne: nişte pete rotunde, strălucind aidoma unor bănuţi de aramă – câteva mici decoraţii de copil din vremea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Mama cosmonautului lucra pe atunci ca operator de proiecţie la cinematograful clubului feroviarilor din Zima, fiind totodată şi donatoare de sânge. De la ea nu-i rămăseseră cosmonautului decât nişte fotograme pe care i le dăruise, decupându-le din peliculele ce se rupeau întruna. Se puteau desluşi acolo chipurile actorilor Boris Babocikin, Liubov Orlova, Marina Ladînina, Nikolai Kriucikov şi cel al unei actriţe străine, care interpretase rolul lady-ei 41
Hamilton… Donând prea des sânge pentru răniţi, mama cosmonautului slăbise mult. Medicii au început să-i facă
transfuzii, dar era prea târziu. Pe băiat l-a luat la el unchiul său, proaspăt revenit de pe front şi care avea să-i fie un al doilea tată. Dacă din când în când, la supărare, unchiul le mai cârpea câte-o palmă celor trei fiice ale sale, pe nepot nu l-a atins nici măcar cu un deget. Era şofer pe un camion.
Carburantul ajunsese pe vremea aceea o problemă, dar camionul avea un motor ce funcţiona cu lemne de foc. Aşa că
băiatul se opintea deseori, mânuind împreună cu unchiul ferăstrăul de tăiat buşteni, după care se apucau, tot amândoi, să spargă cu toporul butucii retezaţi. Unchiul îi dădea toate lămuririle cu privire la maşina sa, împungând cu degetul unsuros piesele motorului, ba uneori îl lăsa chiar să
o şi conducă pe drumeagurile răsfirate prin taiga. Odată, bău zdravăn la o zaimka3 ospitalieră şi, simţind că adoarme, opri camionul pe marginea drumului, ca să tragă acolo un pui de somn. Trezindu-se, constată cu mimare că maşina se află
drept în faţa casei sale, iar la volan stă proţăpit nepotul, sau, cum îi zicea el, „fecioraşul”, care tocmai împlinise doisprezece ani… În ciuda vârstei lui, unchiul mai creştea şi acum porumbei, înjghebându-le sus, pe acoperiş, o hulubărie ce răsuna întruna de gângurit, de plesnet de aripi şi răspândea în jur miros de găinaţ. Suiţi pe acoperiş, unchiul şi nepotul alungau porumbeii spre tării, agitând nişte beţe lungi şi fluierând tâlhăreşte. Văzând cum se înalţă drept în sus acele calde, fremătătoare ghemotoace de viaţă, băiatul încerca o vie dorinţă să le urmeze şi el în zbor. Într-una din zile, unchiul îi surprinse privirea admirativă şi totodată pătrunsă de invidie, cu care le urmărea tumbele prin fulguiala norilor, îl lovi peste umăr cu palma lui grea, dar drăgăstoasă, şi-i zise:
— Apăi, văz că aviator ai să te faci, fecioraşule…
De unde să fi ştiut el atunci că „fecioraşul” va ajunge nu numai aviator, ci şi cosmonaut? Pe vremea aceea un 3 Mică aşezare omenească sau gospodărie individuală răzleaţă (în Siberia şi Ural).
42
asemenea cuvânt nu era cunoscut de nimeni la Zima, nici măcar de unchiul său…
Incorigibil crescător de porumbei, el era, deopotrivă, şi un crai la fel de incorigibil. Din pricina asta, potrivit propriilor mărturisiri, a fost la un moment dat cât pe ce să-şi piardă şi viaţa. Într-o bună zi, pe la sfârşitul războiului, s-a pomenit cazat la o nemţoaică, o văduvioară blondă, ai cărei nuri nu l-au lăsat, fireşte, nepăsător. Văduvioara însă, care îşi plângea necontenit soţul mort la Stalingrad, avea o manie: se ruga stăruitor de unchiul ca în fiecare seară, la cină, să îmbrace uniforma de subofiţer a neuitatului ei Paul. Unchiul, fire de artist, privi cu îngăduinţă slăbiciunea de femeie a gazdei şi, râzând în barbă, îşi punea seară de seară uniforma cu pricina. În acea perioadă era şofer pe „Willis”-ul unui stat-major. Odată însă, venind să-l cheme pentru o misiune urgentă, năvăliră în casă, fără să bată la uşă, câţiva ofiţeri.
de-ai noştri. Mare le fu mirarea când, la masa din odaie, văzură un idilic tablou de familie, întruchipat de văduvioara căreia „Kirsch”-ul consumat îi îmbujorase obrajii şi de un subofiţer neamţ în uniformă. Pistoalele au fost cât ai clipi scoase afară din tocuri, şi unchiul ar fi păţit-o urât de tot dacă n-ar fi intervenit pe dată cunoştinţele lui enciclopedice privind anumite expresii ruseşti, lucru cu totul de neimaginat la un subofiţer neamţ. Revenind acasă de pe front şi căindu-se cu mult haz în faţa nevesti-sii, pe care căinţa aceea n-a prea înveselit-o, unchiul a dus scurtă vreme o viaţă liniştită de familie. Era tatăl a trei fete, un tată
iubitor, care ţinea mult şi la nevastă, dar în felul lui.
Socotind că fidelitatea conjugală este o dovadă de mediocritate pentru un bărbat, nu-şi putu îngădui să ajungă
într-o asemenea situaţie. Drept urmare, unul dintre obiectivele spre care îşi orientă inepuizabila forţă virilă îl constitui noua responsabilă a sucursalei raionale a casei de economii, persoană a cărei privire distantă, strecurată prin ochelarii ce păreau a fi parte integrantă din chipul ei tânăr, dar împietrit, îl impresionă nespus. Mult mai târziu, unchiul 43
avea să spună, mijind ochiul său ager: „O muiere cu ochelari e, la drept vorbind, două muieri”. „Sucursala raională” cedă
