atacului ostăşesc. De astă dată însă, unchiul dădu dovadă de slăbiciune: se ataşă sufleteşte de noua lui cucerire. Cu micile şi trecătoarele sale păcate, nevastă-sa se mai obişnuise.
Ultimul păcat însă (comis, după expresia lui, deodată cu două muieri) s-a dovedit a fi de lungă durată. Pe soţia sa începură s-o tortureze cu compasiunea lor vecinele. Unchiul fu supus oprobriului pe toate prispele, într-o mică aşezare, taina amorului liber e cu neputinţă a fi păstrată. „Sucursala raională” căpătă porecla de „Şerpoaica cu ochelari”, iar unchiul fu săpunit pe linie obştească. Era însă un vrednic urmaş al marilor călători şi-i făcea plăcere să navigheze împotriva curentului. Îi construi ibovnicei o casă ca o fortăreaţă a libertăţii propriului său spirit. Dacă e să vorbim drept, ajungea uneori să se mai şi sature de „Sucursală”. I se muia însă inima văzând cum i se schimbă chipul în clipa când îşi scoate ochelarii. Aparent, nevastă-sa se împăcase cu situaţia, îndurând-o numai ca să nu-şi destrame familia, fapt pe care i-l promisese solemn unchiul în schimbul libertăţii sale de acţiune. Omul însă uitase să ia în seamă fatala problemă a diferenţei de vârstă. Când împlini şaizeci de ani,
„Sucursala raională” tocmai intra în dulcele anotimp al vârstei de patruzeci şi, cu acest prilej, îndrăzni să-i declare unchiului că-l vede prea bătrân pentru ea. Unchiul nu izbuti să îndure ofensa. La un moment dat, ziua namiaza mare şi treaz-trezuţ, poposi cu maşina în dreptul casei de bârne pe care i-o clădise „şerpoaicei” cu banii lui, turnă peste ea două
canistre de benzină şi-i dădu foc, suferind tot el arsuri destul de grave la obraz. Drept urmare, a fost exclus din partid, destituit din funcţia de şef de garaj şi condamnat la un an pentru huliganism, dar pus în libertate pe cauţiune din respect pentru meritele lui, atât pe front, cât şi în muncă, şi trecut să lucreze, în calitate de cărăuş, la fabrica de pâine, schimbând astfel volanul pe hăţuri. Plăti totodată opt mii de ruble pentru incendiul provocat, apelând în acest scop, 44
pentru prima şi ultima oară în viaţă, la nepotul său, cosmonautul, printr-o telegramă: „Pe motiv de dat foc trimite cât poţi”. Şi totuşi nu se prăpădi cu firea. Cu timpul, îl subjugă cu totul pe directorul fabricii de pâine, dirijându-l aşa cum credea de cuviinţă, astfel încât, rămas în continuare cărăuş, practic ajunsese el director al întreprinderii. Ceva mai târziu, născoci un nou procedeu de a coace pâinea. Apoi, prin nu se ştie ce stratagemă, schimbă iapa melancolică şi chelboasă a fabricii pe un trăpaş sur-rotat. Mai trecu un timp, şi furgonul la care era înhămat noul bidiviu a putut să
fie văzut, stând ca la expoziţie, în faţa casei reconstruite a aceleiaşi „Sucursale raionale”: după recentul incendiu, aceasta, pesemne de frică, îşi modificase opinia privitoare la vârsta unchiului.
…Cosmonautul continua să mestece răşină, plescăind şi zâmbind larg: i se părea că-l vede aievea pe unchi-său, ca şi când acesta şi-ar fi cuplat furgonul cu nava lui cosmică şi ar fi pătruns înăuntru, plutind prin spaţii, dând stângaci din mâini şi ocolind cabina cu privirea nedomolită a ochiului său ager: n-o fi pe-aici vreo muiere cu ochelari? Apoi unchiul îşi făcu loc lângă hublou, iar într-una din mâinile lui, pe antebraţul căreia erau tatuate cuvintele „Dragoste până la mormânt” (fără să se precizeze totuşi pentru cine anume), se zbătu un porumbel din cei de la Zima, cu pinteni albi la amândouă picioruşele, de parcă omul care îl ţinea şi-ar fi pus în gând să-l zvârle în plin Cosmos. Şi tot atunci unchiul răcni încântat: „Iacătă Australia, nepoate!” şi i-o arătă, împungând cu porumbelul în hublou, iar cosmonautul îşi zise că o veni odată şi clipa aceea când orice şofer sau tăietor de pădure din Siberia, trezindu-se mai către amiază, în prima zi a concediului său de odihnă, şi întinzându-şi cu voluptate mădularele în aşternut, va putea să-i spună, mormăind.
nevesti-sii, încinsă ca o sobă rusească mare şi albă: „Iaca, Maşka, ne văzurăm şi-n conced. Ce zici, o-ntindem către Miami-beach? Ori către Insula Paştelui? Una lume zice că
nici în Hawaii nu-i rău, te poci distra bine acolo… Şi-apoi, 45
mai sunt şi ostroavele alea, Galapagos…” Iar Maşka, niciuna, nici două: „Păi noi nici în Grecia nu fuserăm încă, nărodule…
Orşcât, îi leagănu’ civilizaţiei acolo, nu rahat pe băţ… Şi mă
întirisează, Vanea, şi templu’ ăla de-i zice Baalbek… Ba parcă şi-n Tibet m-ar trage aţa…” Auzind asemenea pretenţii de ordin cultural, Vanea va căsca şi va propune o soluţie de compromis: „Da poate-ar fi mai bine să plecăm la Soci, Maşka, să facem plajă acolo? Îi şi mai aproape, sunt şi cabareturi mai cevaşilea ca la Miami…” „Numa la cabareturi ţi-i gându’, se va foi, nemulţumită, nevastă-sa. Ce, nu te-ai săturat astă-vară la Paris de-alde Crazy Horse ori Lido? Ia aminte, Vanea, că eu la Paris nu mai pun picioru’. Nu, Vanea, ori plecăm în Tibet, ori în Africa, să mai safarim niţel…”
Melodiosul pat conjugal cu bombiţe metalice, în care imaginara pereche îşi planifica vacanţa, se legăna uşor în interiorul navei cosmice şi o pană de gâscă, trecând prin faţa de pernă împodobită cu dantele, coborî uşor pe filele jurnalului de bord al cosmonautului.
Acesta zări în oglinjoară cicatricea pe care o avea pe frunte şi care semăna cu cea a lui Gagarin. Semnul îi rămăsese de la o încăierare din anii când era încă elev şi participase la o bătaie cu ghiozdanele pe o ulicioară din dreptul şcolii, unul dintre ghiozdane izbindu-l cu închizătoarea drept în frunte.
Fetiţa din pricina căreia se iscase încăierarea – tatăl ei era directorul uzinei de hidroliză – stătea deoparte şi, împingând cu vârful şoşonului ei de cauciuc bucăţile străvezii de gheaţă
spre un impetuos pârâiaş primăvăratic, îi urmărea pe bătăuşi cu o privire în care se citea teama, dar şi o răutăcioasă mândrie. De emoţie, mânca una după alta bomboane „Mişka”4, ce se găseau cam rar la staţia Zima, iar minusculele reproduceri după tabloul lui Şişkin de pe foiţele în care erau ambalate bomboanele cădeau în apele pârâiaşului, pornind astfel într-o neprevăzută croazieră. Ar fi putut să-şi închipuie oare fetiţa aceea că cicatricea rezultată
4 Poreclă dată ursului. Diminutiv de la numele Mihail.
46
dintr-o răfuială iscată din cauza ei avea să ajungă când va în Cosmos?
Cosmonautului îi cam plăcea, în general, să se bată. La drept vorbind, nu că i-ar fi plăcut, dar i se cam ivea deseori prilejul s-o facă. Ori de câte ori îi ieşea, de pildă, în cale câteo „mutră”, simţea nevoia să-i repeadă un pumn. Lupta cu sine, căuta să se autoeduce, dar fără succes. Doar avea în el sânge de siberian! Odată, fiind elev la şcoala de zbor, nu mai izbutise să asculte calm anecdotele scârnave debitate de un coleg cu bube pe obraz şi-i arse o scatoalcă, de-i mută
maxilarul din loc. Cât pe ce să fie eliminat. Altă dată, pe când era deja încadrat în grupul de cosmonauţi, călătorea într-o seară, la o oră târzie, cu un tren electric. Pe bancheta de vizavi moţăia o fată, strângând instinctiv în braţe o sacoşă cu o sticlă de chefir şi câteva gofre cu cremă de portocale. Doi tineri cam aghesmuiţi, aflaţi şi ei în vagon, începură să-i facă
cosmonautului în mod cinic cu ochiul, dând din cap spre fata adormită. Apoi, unul dintre ei pescui cu iscusinţă gofrele prin ochiurile sacoşei şi începu să le ronţăie, iar celălalt se apucă
s-o gâdile pe fată cu antena unui micuţ aparat de radio cu tranzistori. Cosmonautul nu se putu abţine şi, drept rezultat al „leziunilor corporale” pe care le pricinui flăcăilor, se trezi la miliţie, de unde sosi apoi o „jalbă” la detaşamentul de cosmonauţi.
Fu
muştruluit
zdravăn.
Într-adevăr,
cosmonauţii nu se cade să ajungă la miliţie. Poate o fi contribuit întrucâtva şi această întâmplare la faptul că, urmând pe-atunci să întreprindă primul lui zbor cosmic, a fost înlocuit cu un coleg. Şi totuşi, cum să nu-i dai unuia la mutră dacă-i vorba chiar de o mutră? A încercat după aceea să se ia la bătaie în gând. I-a venit însă greu s-o facă: palmele nu numai că-l mâncau, dar îi zvâcneau de-a dreptul. Cu pumnii, într-adevăr, nu rezolvi prea multe, totuşi îţi uşurezi măcar câtuşi de puţin inima. Se gândea în glumă la extratereştri: dar dacă se vor găsi „mutre” şi printre aceştia?
Ce-o să facă atunci: o să se poată abţine, sau nu? Cât despre fata din trenul electric, aceasta îi deveni soţie. Ceea ce 47
înseamnă că, uneori, sunt buni şi pumnii la ceva.
Atunci, în vagon, nu-i desluşi prea bine chipul. O văzu mai ca lumea abia la miliţie, unde fata veni cu mult curaj şi din proprie iniţiativă, lucru care, de obicei, nu se prea întâmplă.
Avea nişte ochi negri, foarte mici, dar, atunci când te priveau ţintă, neobişnuit de strălucitori. Ca nişte sâmburi umezi de pepene.
— Carevasăzică, aşa stau lucrurile, tovarăşe colonel, i se adresă, ridicându-l dintr-odată cu două grade, ofiţerului de serviciu, care îşi plecă privirea, intimidat de sclipetul ochilor ei mici, neîndurători. Carevasăzică, aşa… Dacă aperi pe cineva de nişte huligani, înseamnă că eşti şi tu huligan? O, n-aş dori deloc să-mi faci dumneata curte vreodată… Brusc, se răsuci spre cosmonaut şi, ridicându-se pe vârfuri, îl sărută pe obraz cu buzele ei delicate, răcoroase.
— Tovarăşi, aici e totuşi o secţie de miliţie, protestă fără
convingere ofiţerul de serviciu.
— Aşa fetişcană mai zic şi eu!… exclamă unul dintre cei doi flăcăi aghesmuiţi şi, uitând de „felinarul” de la ochi, îi făcu încântat cosmonautului semn cu cotul, parcă solidar cu acesta în faţa implacabilului proces-verbal ce avea să fie întocmit.
Fata din trenul electric lucra ca machieză la un studio cinematografic, în universul mustăţilor lui Ivan Poddubnîi5 al mustăcioarelor de spion, al barbişoanelor de muşchetar, al uriaşelor bărbi de rascolnic, al sprâncenelor artificiale, al perucilor de împărătese şi rusalce. La vizionarea unui film realizat de grupul din care făcea şi ea parte, izbucni în plâns pe când rula secvenţa cea mai veselă. „Nu vedeţi că i s-a dezlipit
sprânceana
stângă?”
zise
