putem bea nişte şampanie.
Îndată, din penumbra aşternută în prăvălie, se revărsă un întreg şir de sugestii venite din partea unor persoane de toate categoriile, care se îmbulzeau şi ele acolo în scopuri mai mult sau mai puţin precise.
— La şampanie ar merge nişte pocale.
— Ce pocale, ţărane?… Ezistă pahare care aşa se şi numeşte: „ şampanki”!
— Aşa e. Şampania n-o poţi suge direct din sticloanţă. Că-ţi bufneşte damful pe nas…
— Paharele-s lucrul cel mai sfânt. Bei din ele ce-ţi pofteşte 50
inima. De-aia nici nu-s de găsit.
Dar sâmburaşii de pepene depistară, ageri, două vase mici, albastre, împodobite cu floricele albe şi prevăzute cu câte un căpăcel metalic.
— Acelea ce sunt?
— Alea, domnişoară, e de păstrat ceaiu-n ele, răspunse cu o neaşteptată demnitate glasul de beţiv, după care chipul ofensat îi dispăru din nou în penumbră.
— Nu vă faceţi griji, arătaţi-mi-le. Şi peste câteva clipe, degetele micuţe prinseră a deşuruba căpăcelele. Păi sunt nişte „şampanki” minunate. Şi căpăcelele-s foarte bune: să
nu se trezească şampania. Cât costă?
— Două ruble cincizeci bucata, oftă din greu glasul de beţivan. Vă arde de glumă, domnişoară…
— Ia dă-mi şi mie o duzină, se auzi o voce preocupată în spatele cosmonautului, şi o muiere de necuprins cu braţele, pe care o încingea un şorţ stropit cu sânge nevinovat de viţeluş, se căută la ciorap şi scoase de-acolo un teanc de bancnote legat cu un şiret de ghete. O fi vreo modă de-o ştie domnişoara, iar eu mâine-poimâine trebuie să-i fac nuntă lui fie-mea…
La un moment dat, „Ladei” îi tăie calea o pisică neagră, cam jigărită şi, pus pe glumă, cosmonautul frână.
— Ar trebui să lăsăm să ne întreacă o altă, maşină… Să nu ne poarte mâţa ghinion.
Fata îl privi ştrengăreşte cu sâmburaşii ei de pepene:
— Dar dacă ne-ar fi tăiat calea o pisică neagră ducând o găleată plină?
El nu găsi răspuns potrivit şi râse.
Ziua aceea, când „Lada” lui şi-a făcut loc cu îndărătnicie printre cirezile de maşini din cale, spre a ajunge, în sfârşit, în mijlocul naturii, i-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. O zi din acelea când în jurul cisternelor cu cvas se înghesuie mulţime de femei cu bidoane în mâini, iar câte un şofer, venind în fugă, se roagă să i se dea şi lui o cană
fără să mai stea la rând, o bea cu lăcomie în murmurul 51
nemulţumit al celor din jur, după care, fără să mai ceară
restul la bani, aleargă înapoi la maşina lui încinsă şi se trânteşte din nou pe bancheta lipicioasă de năduşeală, simţind cu plăcere cum i se scurg de pe bărbie sub cămaşă, pe jumătate evaporându-se în drum, stropii gălbui, răcoritori.
Când automatele pentru apă gazoasă scuipă nebuneşte bule de aer ce încing în paharele groase, ciobite, dansul de-o clipă
al micilor lebede, şi când, în cazul că ele, automatele, nu mai fac decât să înghită monede şi să strănute, sleite de puteri, în muchiile lor portocalii încep să izbească pumni umeziţi de năduşeală. Când îngheţata abia scoasă din recipiente albastre, aburinde, înţepenite pe rotilele lor, începe să se moaie, să se topească rapid în mâini şi, redevenită lapte, curge pe sub verighete, pe sub brăţările ceasurilor şi picură
pe rochii de pânză şi pe blugi. Când asfaltul încins cedează
sub tălpile pietonilor, încercând, cu o voluptoasă nepăsare, să reţină în el săndăluţe de damă cu câte un mic smoc de vată vârât sub cureluşă, sau bocanci soldăţeşti, făcuţi parcă
pe de-a-ntregul din vax negru, crăpat, care mărşăluiesc spre baia de aburi. Când micile cupole ale bisericilor, strălucind orbitor, se leagănă prin văzduhul de flacără, încât pare că
dintr-o clipă într-alta poleiala li se va topi şi va începe şi ea să picure peste basmalele albe cu buline colorate ale bătrânelor care îşi fac mărunt semnul crucii. Când, sucind robinetul, aştepţi zadarnic să vină şi un strop de apă rece, apoi prinzi şuvoiul cu gura, iar el e cald, mult prea cald, şi-atunci te repezi la frigider, înjuri văzând că ai uitat să pui apă în micul recipient de material plastic pentru gheaţă, te apuci să razi cu lingura sau cu cuţitul zăpada pufoasă de pe pereţii congelatorului, pui terciul ăsta de cristale mici în paharul cu apă, dar apa rămâne totuşi caldă, caldă, caldă.
Într-o zi ca asta, îţi simţi trupul şi mintea strivite de arşiţă, ca de-o lespede de mormânt, simţi că tu însuţi te topeşti, te destrami, şi te-apucă o ciudă absurdă pe cei apropiaţi şi pe şefi, ca şi când ei, şefii, ar fi născocit, ca să te pedepsească
pentru naiba ştie ce, această caniculă sufocantă, şi îţi vine să
52
fugi departe de bilele abacelor, cu ţăcănitul lor sâcâitor, de mormăitul monştrilor electronici, de vâjâitul strungurilor, de colile albe cu desene tehnice, care îţi joacă prin faţa ochilor, de hârtiile care trebuie semnate, de telefoanele care sună
asurzitor – să fugi de toate acestea, să arunci de pe tine hainele năclăite de sudoare, să te vâri până la gât în râul Moscova şi să stai acolo o zi întreagă; dar apa râului e şi ea caldă, caldă, ca şi cvasul din încinsele cisterne… Singura scăpare e atunci pădurea, care îţi oferă cu generozitate umbra salvatoare şi unde, în ciuda arşiţei, ca o târzie recunoştinţă pentru ploaia de alaltăieri, cresc neauzit, după
legile lor tainice, pâlcuri de ciuperci.
Sticla de şampanie, golită pe jumătate, sta înfiptă în mâl în mijlocul unui pârâiaş ce şerpuia prin pădure, şi de pereţii ei verzui se loveau cârduri de peştişori argintii. Era cam ciudat, dar şi plăcut să bei din vasele acelea mici, albastre, cu flori şi cu căpăcele metalice. Deşi aproape fierbinte, miezul purpuriu, scânteietor al pepenelui spart în două avea un gust aparte, de uşoară geruială, iar sâmburii lui negri, umezi, schimbau priviri familiare cu ochii fetei. Ea şi cosmonautul stăteau lungiţi pe vestonul acestuia, aşternut pe iarbă în preajma, „Ladei”, a cărei caroserie o mângâiau, legănate de vânt, crenguţele unor tufe de alun. Cei doi nu se uitau unul la altul, ci la nori, în lunecarea lor lentă peste pădure, şi n-ar fi fost nici ei în stare să spună la ce anume se gândeau. Dar tocmai nespunerea asta părea să-i apropie mai mult decât toate vorbele pe care ar fi putut să şi le spună şi care rămăseseră nerostite.
Deodată, în apropierea lor, de după trunchiurile copacilor, răsunară nişte glasuri precipitate:
— Fii mai atent, Vitea, fii mai atent… Uite colo o chitarcă.
Neviermănoasă, curată…
— Ce ţi-or fi trebuind ţie ciupercile astea, nu ştiu. Uite, a început să mă doară şi spatele, se făcu auzit glasul îmbufnat al lui Vitea cel nevăzut. Mai bine m-aş fi dus la meci…
