— Tu?! şopti ea uimită.
— Eu… răspunse cu sfiala cosmonautul. Ţi-am adus nişte mezeluri…
Plecară apoi cu „Lada” lui spre schitul Optina, unde a scris Dostoievski Fraţii Karamazov şi unde, prin vraiştea şi paragina din jur, dibuiră mormântul stareţului Zosima. Locul unde se găsea mormântul putea fi ghicit numai datorită
buchetelor de flori modeste, aduse de nu se ştie cine şi aşezate în borcane pentru castraveţi muraţi şi în sticle pentru chefir. Cât despre lespedea funerară, un moşneguţ de prin partea locului îi spusese cosmonautului că fusese scoasă de pe mormânt şi azvârlită undeva într-un depozit. Şi cosmonautul gândi cu amărăciune: dacă istoria ajunge să fie îngropată în depozite, pe ce-o să se mai înalţe atunci viitorul?
Şi deodată, simţi o vie dorinţă să aibă copii. Copii, cărora n-o să le îngăduie să uite vreodată nici Câmpia Kulikovo şi nici pe stareţul Zosima. Iar copiii să fie nu de la oricine, ci numai 56
de la rusoaica asta micuţă, ce stă acum strâns lipită de el, în preajma acestor pomi care, odinioară, îşi dăruiseră umbra lui Dostoievski. De la rusoaica asta micuţă, care i-a şters adineaori de pe obraz sângele cinematografic şi care, dacă va fi vorba de sânge adevărat, va fi oricând gata să i-l şteargă.
O duse cu el în Siberia, la „vedere”, la unchiul său.
Unchiul o cântări cu ochiul lui ager şi, cu toate că fata nu purta ochelari, o plăcu. În zilele următoare, o învăţă să
azvârle porumbei în tăriile cerului, să joace „ţîganocika”8 şi-n cele din urmă, pe un ton ameninţător, îi ceru să facă copii:
— Cum-necum, mie să-mi faci trei călători de ispravă.
Le aşternu cu mâna lui un cojoc pe paiele din şură, bolborosi vorbe de neînţeles, culese în decursul peregrinărilor sale, descântând musafira „să rămână grea”. Le dărui un con de cedru cu proprietăţi magice: când vor avea chef de ceartă, să ronţăie câte un sâmbure fiecare şi pe dată se vor potoli. Pe negândite, îl podidiră lacrimile: spuse că s-a purtat cu nevastă-sa ca un ticălos şi că dacă nepotul, în viaţa sa conjugală, va îndrăzni să-i urmeze pilda, el, unchiul, are să-l cotonogească de faţă cu toată lumea. Jură, totodată, că n-o să-i mai stea mintea la „Sucursala raională”… Unchiul…
Staţia Zima…
Şi deodată, Cosmosul… De neînchipuit! Iar altădată a fost încă şi mai de neînchipuit. La bordul navei se afla doar o singură cărţulie: o broşură cu paginile îngălbenite, scrisă de Ţiolkovski şi purtând titlul Suferinţa şi geniul; a fost editată la Kaluga în anul 1916, pe spezele autorului. Broşura avea, într-adevăr, tot dreptul să se afle în Cosmos. După ce transmise pe Pământ seria de date privitoare la desfăşurarea zborului, cosmonautul deschise cartea la întâmplare şi citi:
„Este limpede că nu-i deloc uşor să întâlneşti un geniu, şi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin că nu dăm de el, deşi poate că există. Veţi spune că geniul trebuie să se facă singur cunoscut, să iasă la lumină, să-şi demonstreze în faţa lumii existenţa prin realizarea unor fapte măreţe. Fireşte, uneori 8 Cântec şi joc popular rusesc.
57
lucrul acesta este posibil. Dar nu totdeauna. Istoria e cea care ne arată câte genii n-au fost apreciate la justa lor valoare şi au pierit timpuriu, datorită obtuzităţii celor din jur…”
Un ins bărbos, stângaci, purtând o pelerină cu agrafe de forma unor capete de leu şi tropăind prin băltoacele de pe uliţele Kalugăi, în care stelele, ce păreau inaccesibile, se scufundau… De câte ori nu s-a dovedit că au dreptate tocmai cei socotiţi nişte inşi bizari, săraci cu duhul! Şi că, până la urmă, ei sunt cei care întruchipează poporul.
Cuvântul popor îl făcu pe cosmonaut să cadă pe gânduri. E
un cuvânt cam mozolit, cam uzat, folosit de-atâtea ori în van şi totuşi impresionant. Cuvântul acesta nu trebuie rostit prea des; el trebuie gândit. Fiind acum despărţit de poporul său prin uriaşa imensitate a unui spaţiu învins, cosmonautul se simţi, poate ca niciodată până atunci, o părticică a acestui popor, de parcă ar fi fost lansat în Cosmos la capătul unui fir nevăzut, smuls dintr-un prapur sfinţit de părintele Serghie Radonejski şi care a fâlfâit cândva pe Câmpia Kulikovo, sau din velele primei corăbioare a lui Petru I, sau din steagul desfăşurat sus, pe Reichstag. Izolaţi unii de alţii, risipiţi prin izbe, barăci, apartamente comune sau prin cele devenite proprietate personală, cu vizoarele lor montate la uşa de intrare, oamenii uită uneori că poporul sunt ei, că există un fir istoric ce-i uneşte – în această izolare, fărâmiţare, înstrăinare – într-un singur tot. Şi poporului trebuie să i se aducă aminte că este popor. I-o aminteşte războiul, dar preţul unei asemenea aduceri-aminte e mult prea mare. I-o aminteşte şi literatura. Reflectând asupra acestui lucru, cosmonautul îşi spuse că scriitorii îşi cam subapreciază
profesiunea. Căci, iată, împreună cu el, o porniseră prin Cosmos, neplanificat dinainte şi ignorând tot soiul de fişe personale şi caracterizări, fraţii Karamazov. Pierre Bezuhov, ajuns şi el fără veste pe nava cosmică, îşi ştergea zăpăcit ochelarii: aceştia îi scăpară din mâini, dar nu căzură jos, ci plutiră, imponderabili, legănându-şi ramele. De hublou îşi 58
apropiase ochii aţâţători bulgakoviana Margareta, cu trupu-i fosforescent licărind prin necuprinsul Cosmosului. Iar atunci când din Cosmos îmbrăţişezi cu privirea toate ţările deodată, ţări în care nu ai pe nimeni cunoscut, îţi dai seama la un moment dat că ai totuşi acolo nişte cunoscuţi. Sunt scriitorii.
Aşa cum nu poţi întrezări din Cosmos staţia Zima, nu vei desluşi cu privirea nici sătucul Macondo; însă ştii că există
pe acolo, pitit undeva, la un capăt al Americii Latine. Şi astfel, lui Gabriel Garcia Márquez nici nu-i trece prin minte că, iată, în clipa de faţă, colonelul său, Aureliano Buendia, pătrunzând înlăuntrul navei cosmice, împreună cu ţânţarii ce i s-au lipit de obrazul neras, şi-a smuls sabia din teacă, gata să taie pe nu se ştie cine, dar sabia, pierzându-şi greutatea, s-a legănat o clipă, nesigură, i-a scăpat din pumnul descleştat şi a început să plutească, întristată, ori poate înveselită că nu mai e de mei o trebuinţă. Literatura este, aşadar, aceea care aminteşte popoarelor că sunt popoare, şi omenirii întregi că este omenire. Tocmai ei, scriitorii, au realizat ceea ce medicina n-a izbutit să realizeze: ei au învins fatalitatea dispariţiei totale. Eroii lor, care au trăit într-un trecut îndepărtat, au rămas pentru totdeauna în sânul poporului, faţă de ei moartea este neputincioasă. În Rusia chiar şi poporul a fost creat în bună măsură de către un scriitor – de Puşkin. Iar dacă există în noi şi câte ceva rău, nu Puşkin este vinovat de asta.
Cosmonautul se gândi că dacă ar avea posibilitatea să
însufleţească, după cartea lui Fiodorov, măcar un singur om, atunci l-ar învia pe el, pe Puşkin. E drept, ar fi ceva foarte ciudat… Să apară Puşkin pe ecranele televizoarelor? Să
asiste Puşkin la un meci de hochei? Să stea Puşkin la rând la
„TO-l”9, încercând, linguşitor, să vâre cheile „Ladei” sale, dimpreună cu o hârtie de zece ruble, în pumnul păros al unui înfumurat atotputernic de la „autoservice”? Să se afle Puşkin la masa prezidiului vreunui congres al Uniunii 9 Abreviere de la tehniceskoe obslujivanie (automobilei) – staţie de întreţinere tehnică a autovehiculelor (autoservice). (rus.).
59
Scriitorilor, stând pe jumătate ascuns de spinarea lată a autorului rimei „veriovka”10 – „studentka”11? În anumite ocazii, Puşkin ar părea, desigur, neajutorat, naiv ca un copil, ba chiar mai ignorant decât orice şcolar. L-ar umple de uimire până şi o locomotivă, nemaivorbind de avioane sau nave cosmice. Şi totuşi, Puşkin e mai presus decât oricare cibernetician. Prin urmare, numai zestrea de cunoştinţe nu-l poate face pe om mai bun?
Bine a spus Ţiolkovski: „Toate cunoştinţele noastre – din trecut, prezent şi viitor – sunt un nimic faţă de ceea ce nu vom şti niciodată”. Ideea nu este pesimistă. Dimpotrivă, e înălţătoare. Într-adevăr, dacă incognoscibilul nu are limite.
Înseamnă că însăşi cunoaşterea poate spera să fie nelimitată.
Omul nutreşte şi el această speranţă, întrucât omul este cunoaşterea însăşi care se cunoaşte pe sine. Raţiunea supremă a universului nu este ceva separat de fiinţa umană.
Omul este o parte a ei. Poate chiar partea cea mai însemnată.
Şi cosmonautul se întrebă: „Atunci, poate că eu sunt, într-adevăr, acel înger unic ce zboară pe cer, în miez de noapte?
Dar este ceva înfricoşător… Prin urmare, dacă noi devenim mai neştiutori, acelaşi lucru se întâmplă şi cu raţiunea supremă… Cunoaşterea ca atare poate fi şi lipsită de inimă.
Există ceva mai presus de lipsa de hotar a cunoaşterii. Este lipsa de hotar a inimii…”.
Cosmonautul se uită la ceas. Într-adevăr, sosise momentul controlului medical. Un cardiograf special – polinom –
transmise cardiograma, la mii de kilometri depărtare, acelor medici nevăzuţi de pe Pământ. De acolo se auzi un glas voios, cu accentul specific celor de pe malurile Volgăi:
— Inima e în stare perfectă… Dacă nava ar păţi ceva, ai putea s-o cari în spate…
Poate că nu e bine să-ţi fie în stare perfectă inima... Puşkin obişnuia să poarte un baston de metal, ca să nu-i tremure braţul când avea să tragă cu pistolul, făcea baie în apa în 10 Frânghie (rus.).
