Moşnegelul şi tânărul geolog se şi aflau în camion. Flăcăii care încărcaseră vestiră să-i dea o mână de ajutor lui Tihon Tihonovici, care se rostogoli, la rândul lui, cu bine în caroseria maşinii, aşezându-se apoi cu spatele proptit de cabină şi strângând pentru mai multă siguranţă între pulpe enigmatica damigeană.
— Spor la poame mari, zise cel mai vârstnic dintre flăcăi, aruncând o ultimă uitătură, pătrunsă de-o ironică mâhnire, spre recipientul cu „esenţă”, care avea să pornească
numaidecât în depărtările taigalei, apoi ridică şi trântind cu zgomot obloanele camionului.
Tihon Tihonovici îşi drese cu importanţă glasul şi se aşeză
mai comod, iar maşina, urnindu-se din loc, lăsă în urmă
clădirea depozitului, înălţând trâmbe de praf pe uliţele aşezării şi speriind raţele ce i se fereau alene din cale.
— Ai uitat să-ncui depozitul! strigă în urma camionului unul dintre flăcăi, dar prea târziu.
— Ai văzut ce face amorul dintr-o muiere? zise mirat, dar fără invidie în glas, un altul şi se scărpină la ceafă.
— Până una-alta, va trebui să-l păzim noi, clipi vesel către ceilalţi un al treilea. Cu ocazia asta facem şi-o revizie: poate mai găsim vreun rest de, cum îi zice ăleia?… de esenţă.
Intrară, cu toţii, râzând, în depozit.
Grişa conducea cu un aer grav, încercând să-i demonstreze celei de lângă el cât de grijuliu te obligă să fii dificila meserie de şofer. „Îs prea blând cu ele, gândea el. Le trezesc speranţe. Şi ce să fac după aia cu speranţele lor?”
Că magazionera era animată, într-adevăr, de-o vie speranţă o dovedea întreaga ei comportare: şi faptul că, dându-şi jos de pe cap basmaua pestriţă, începu să şteargă
cu grijă, gospodăreşte, parbrizul prăfuit, şi felul în care 68
întoarse după aceea spre ea mica oglindă retrovizoare, spre a-şi potrivi, cu cochetărie, buclişoarele de la tâmple.
„Cum se urcă o muiere în cabină, cum suceşte de oglindă”, gândi morocănos Grişa, zărind, totodată, cu coada ochilor, că, împinsă, chipurile, de zdruncinăturile maşinii, coapsa fetei se tot apropia încet-încet de piciorul lui. Noroc că-l apăra maneta schimbătorului de viteză…
— O să-ţi duc dorul, Grişa, să ştii. Dar tu mie? sondă ea terenul, doar-doar l-o mai îmblânzi.
— Îhî, mormăi Grişa. „Trebuie să fiu mai aspru cu ele, mai grosolan. Şi, mai ales, să nu le ofer nicio perspectivă de viitor. Altminteri, ţi se şi urcă în cap.”
Fata însă nu se potoli:
— Cine o să-ţi spele acolo, în sat, cămăşile şi ciorapii, murdăriciul meu drag?
— Oi găsi eu vreo băbuţă, dădu din umeri Grişa.
— Las’ că-ţi cunosc eu băbuţele… Cămaşa aia de la pachet, pe care ţi-am cumpărat-o, să nu le-o dai să ţi-o calce.
Auzi? Că ţi-o topeşte cu fierul. Ele-s muieri de la ţară, nu se pricep… conchise ea înălţându-şi cu mândrie „skai”-ul, ca pe-o barieră ce o despărţea de „ţărancile alea”.
— Depinde de muiere… rosti în doi peri Grişa, spre a o determina, pentru orice eventualitate, să înţeleagă limpede că
el e un om cu totul independent şi liber.
— Eu nu ţi-o spun din gelozie, Grişa. Numai că muerile de la ţară îs cu tot soiul de infecţii într-însele. Doar sunt, vorba ceea, o adunătură: numai la alea venite cu expediţiile dacă te gândeşti. Să nu te molipseşti şi tu de vreo boală.
— Bagi spaima-n mine, ai? rânji Grişa. Las’ că de mine nu se prinde.
Magazionera îşi dădu seama că a cam sărit peste cal, de aceea schimbă placa.
— Ascultă, Grişa, de ce nu te-i fi însurat tu pân-acum?
Socoteşti că fetele îs mai prejos decât tine, sau cum?
„Iar o ia de la-nceput, scrâşni din dinţi Grişa. O să-mi iasă
pe nas berea asta de la vagonul-restaurant.”
69
— Îmi place libertatea, pricepi? Cum zice poetul: pe lume fericire nu se află; independenţă doar şi voinicie.
Când se întâmpla să citeze aceste versuri, pe care i le spusese cândva un gazetar de la raion şi care i-au rămas în amintire, Grişa înlocuia totdeauna cuvântul „seninătate” cu
„independenţă”. Seninătatea era pentru el ceva nebulos, de neînţeles. Pe când independenţa, da, pe asta o înţelegea şi îi era dragă.
— Esenin a scris asta, nu-i aşa? îl întrebă fata, încercând în acelaşi timp să adopte şi o atitudine „lirică”, să-şi demonstreze şi erudiţia, dar temându-se totodată şi de vreo primejdie neştiută pe care ar fi putut s-o ascundă versurile în cauză.
— Bineînţeles…
— Uite că eu sunt liberă şi totuşi de fericire n-am parte.
Mai bine aş fi supusă cuiva, dar fericită… zise cu tristeţe fata.
Îşi lăsă cu delicateţe palma peste mâna lui, care tresărea pe măciulia neagră a schimbătorului de viteză, gândind totodată: „M-am şi supus ţie, armăsar păcătos ce eşti. Oare nu s-ar cădea să şi legalizăm supuşenia asta? Orşcât, m-aş
