„Să-ţi iasă albe-albişoare!”16
Responsabilul cu achiziţiile de poame era un ins cu trupul alcătuit parcă dintr-o adunătură de segmente: căpşorul lui minuscul, cu nişte ochi unsuroşi şi vicleni, dar plini de conştiinţa propriei sale importanţe, şi cu o tichie orientală, neagră-argintie, tuflită pe creştet, părea înfipt din greşeală, prin intermediul unui gât lung şi subţire, într-o matahală de trunchi greoi şi moale ca un aluat, pe care sacoul de doc, jegos, ars pe alocuri cu ţigara şi având buzunarele bucşite de bonuri, abia îl încăpea. De burtoi îi erau agăţate, la întâmplare, două picioruşe mult prea scurte, dar vânjoase, vârâte în nişte pantaloni de miliţian, cu cracii nebăgaţi în cizme, ci fluturându-şi cu vioiciune panglicuţele înnodate deasupra unor sandale de culoare bej. Cam astea erau componentele din îmbinarea cărora se întrupa responsabilul cu achiziţiile de poame şi care purta numele de Tihon Tihonovici Tughih – salariat al Cooperativei raionale de consum de la staţia Zima. În momentul de faţă, responsabilul alerga, preocupat, prin preajma unui autocamion hodorogit, cu obloanele lăsate, şi îi sâcâia cu indicaţiile sale preţioase pe cei ce cărau la maşină navete goale de cherestea pentru viitoarele poame, saci cu zahăr şi găleţi noi, de zinc, cu etichetele încă nedezlipite.
16 Urare pe care siberiencele şi-o fac la spălatul rufelor.
65
— Ce umblaţi ca nişte momâi? le striga la răstimpuri Tihon Tihonovici. Vremea n-aşteaptă.
Şoferul camionului urmărea cu un aer distant, aristocratic, operaţiunea de încărcare, ducând din timp în timp la buze o ţigară „Belomor” şi aruncând cu neglijenţă
câte o replică magazionerei, o tânără durdulie şi nelipsită de nuri, care îl plăcea în mod evident şi încerca să-i arate, ca din întâmplare, de sub poala halatului ei gri, cizmuliţele de skai ce-i îmbrăcau, sclipind, picioarele.
— Grişa, ţi-am băgat nişte sticloanţe de bere sub banchetă, îi zicea ea agitată. Să le vâri într-un pârâu, să se răcească: aşa o să-ţi placă mai mult.
Grişa dădu nepăsător din cap, scuturându-şi ciuful ca smoala.
— Ţi-am copt şi nişte şanejki17 găseşti pacheţelul tot acolo.
— Uite, de-asta nu mai era nevoie, se strâmbă Grişa. Că
doar plecăm în taiga, nu-ntr-un pustiu. Vorba ceea: spre dulcele ţinut al poamelor…
Şi deodată, cu o fermecătoare, abia schiţată deşuchere, îşi zâmbi unor gânduri tainice, dar, pesemne, nu tocmai necunoscute tinerei magazionere.
— Armăsar păcătos ce eşti… oftă fata. Ştiu eu la ce poame îţi stă ţie mintea…
Chiar în clipa aceea însă veni la ea responsabilul şi-i aruncă o privire întrebătoare, având, de bună seamă, un tâlc numai de ei ştiut.
— Da, da, am înţeles, Tihon Tihonovici, făcu, agitată, cu un aer vinovat, magazionera. Să ştiţi că v-am pregătit-o încă
de-aseară. Aşteptaţi o clipă…
Dispăru cât ai clipi în penumbra din interiorul depozitului şi veni strângând la piept o damigeana de trei litri, plină cu un lichid incolor.
— I-o esenţă, rosti laconic Tihon Tihonovici, răspunzând 17 Diminutiv de la şanghi – un fel de brânzoaice sau lipii, unse cu unt.
(rus. reg.).
66
privirilor, în care se aprinsese un licăr nesăţios, ale celor ce încărcau camionul. Ce ai, fată, te-ai scrântit? i se adresă apoi magazionerei, întinzându-i o hârtie. Treci acolea anul una mie opt sute şaptezeci şi trei? O sută de ani diferenţă? Ia îndreaptă frumuşel cu mâna dumitale…
Damigeana fu aruncată în caroseria camionului şi învelită
cu grijă într-un vechi cojoc de oaie. Apoi Tihon Tihonovici îi ocoli cu privirea pe cei care se rugaseră de el să-i ia şi pe dânşii cu maşina: un bătrânel uscăţiv, ce pleca să culeagă
ciuperci şi ţinea în mâini câteva coşuri vârâte unul într-altul, şi un tânăr de la geologie, înalt şi deşirat, având prinsă de umăr o gentuţa frivolă cu inscripţia „Aeroflot”.
— Nu-i voie să luăm pasageri, glăsui responsabilul, dar, fie… Urcaţi-vă.
— Cum preferaţi, Tihon Tihonovici: colea, în cabină? ori sus, la aer curat? îl întrebă, prevenitor, şoferul.
Responsabilul trase cu ochiul spre gâtul damigenei, care ieşea afară de sub cojoc.
— Sus, la aer, se hotărî el în cele din urmă.
— Atunci, te pot invita pe ’mneatale, tataie, jos, în cabină, i se adresă şoferul moşnegelului-ciupercar.
— Ba oi sta şi eu la aer, taică, se eschivă blând moşul. Să
mă răcorească şi pe mine niţeluş vânticelu’ taigalei…
— Mă urc şi eu tot acolo… zise şi tânărul de la geologie.
Magazionera tresări.
— Atunci, dacă nu vă e cu supărare, Tihon Tihonovici, oi merge eu în cabină până la Staraia Zima… Am acolo o treabă, vorbi grăbită, adresându-i-se responsabilului, dar aruncând privire plină de implorare spre şofer.
— Mă rog, dacă ai treabă… făcu morocănos Tihon Tihonovici.
— Nu te deranjez, Grişa dragă? întrebă fata, punând la iuţeală pe treapta maşinii „skai”-ul cel sclipitor.
— Ba-mi face plăcere… râse cu glas sugrumat şoferul, scuipând jos mucul de ţigară ce i se lipise de buză.
Să se urce la volan, să demareze, să apese pe accelerator şi 67
să se avânte eu viteză în taiga – toate acestea alcătuiau pentru el momentul sublim de evadare într-un relativ necunoscut, de sub apăsarea – ca că zicem aşa – a cotidianului. Cotidianul însă se cam cramponează de tine, mai ales în ipostaza lui feminină.
