privi cu alţi ochi.” Grişa însă îi dădu uşor, dar hotărât, mâna la o parte.
— La câte nu-i supus omul, mai rămâne să se supună şi în familie. Că n-are şi-aşa destule pe cap: şi muncă, şi şefi, şi sindicatul. Măcar acasă la tine să n-ai şefi.
Grişa trecu într-adins cu maşina peste un hârtop, ca să-şi zdruncine cum se cuvine însoţitoarea. Magazionera însă nu se dădu bătută.
— Păi dacă e amândoi cu bună înţelegere, mai e careva dintre ei supus?
— Unul din doi tot ajunge şef. Şi cel mai ades – muierea, mormăi şoferul.
— Apoi unul ca tine n-are să ajungă niciodată sub papuc, îl măguli însoţitoarea, sperând, fireşte, în taină, să se întâmple taman pe dos. Că tu îmi eşti tare nărăvaş…
70
Grişa remarcă cu nelinişte crescândă acest „îmi eşti” plin de tâlc. Într-adevăr, faţă de fiinţa asta trebuie să fii cu ochii în patru. Că de şi-o pune pe nesimţite „skai”-ul peste tine, poţi să i te lipeşti de talpă, să nu mai scapi în veci…
— Uite c-am ajuns şi la Staraia Zima, făcu el cu vădită
uşurare. Unde să te las?
Magazionera remarcă cu tristeţe notele de bucurie din glasul şoferului. „Nu dau dovadă de cumpănire destulă, asta e, îşi zise în sinea ei. Nu mă pricep să-mi ascund sentimentele, iar dumnealui profită. Îi e teamă să n-ajungă
sub papuc, dar de călcat muieretul cu cizmoaiele astea ale lui ştie să-l calce. Acum, după ce s-a săturat de mine, după
ce a cules toate poamele, abia aşteaptă să culeagă altele noi.
Şi eu, proasta de mine, alerg cu limba scoasă la staţie, să-i aduc dumnealui bere de la vagonul-restaurant. Şi-i mai coc şi şanejki. Cine ştie cu cine o să le-nfulece şi cu cine o să
golească sticloanţele! Mă rog, n-au decât să-i ardă alea toate cămăşile.”
— Grişa, iote doctorul colea, în drum! îl prinse ea de braţ, zărind la marginea şoselei un bărbat în halat alb, care stătea cu braţul ridicat. Încercă o neaşteptată bucurie, ca şi când apariţia medicului ar fi putut să modifice în vreun fel atitudinea şoferului faţă de ea.
— Vă iau cu mine, tovarăşe doctor? strigă voiniceşte omul de la volan, sperând ca celălalt să-l elibereze de povară.
Personalul medical îl servim cu tot respectul!
— Ştii, nu-i vorba chiar de mine… zise tânărul medic, potrivindu-şi ochelarii. E vorba de o problemă cam delicată.
Mergeţi spre Şelaputinki?
— Trecem pe-acolo, tovarăşe doctor, răspunse Grişa, încă
mai sperând într-o izbăvire.
Chiar atunci răsună de sus, din camion, basul responsabilului:
— Vă urcaţi sau nu, tovarăşe doctor? Vorba ceea, noi cu tot respectul, da’ timpul n-aşteaptă.
Medicul bănui că basul trebuie să aparţină cuiva mai-mare 71
peste cei de faţă şi trecu în spatele camionului. Tihon Tihonovici se ridică de pe bancă, mai strângând şi acum damigeana între pulpele vârâte în pantalonii lui de miliţian.
Dându-şi seama că interlocutorul său nu catadicseşte să
coboare din camion, medicul repetă, dând dezolat din mâini:
— E o problemă delicată…
Tihon Tihonovici se cam temea de probleme delicate şi totuşi acestea îl atrăgeau. Când i se trasa sarcină să rezolve câte-o problemă dintr-astea, se simţea înfricoşat dar în acelaşi timp părea să crească în propriii săi ochi, onorat de încrederea acordată. De aceea, continuând să controleze cu pulpele vânjoase integritatea damigenei, se aplecă totuşi spre tânărul doctor, realizând astfel o ambianţă mai intimă, deşi la nivele diferite.
— E vorba de-o femeie cu un copil, zise doctorul pe un ton oarecum obişnuit, dar care trăda totuşi un anumit tâlc.
— Bine, îi luăm, se declară de acord, cam dezamăgit, Tihon Tihonovici.
— Cunoaşteţi cumva, la Şelaputinki, pe un anume Ivan Kuzmici Belomestnîh? îl întrebă doctorul.
— Cine nu-l cunoaşte?… rosti Tihon Tihonovici pe un ton aparent foarte calm, totuşi ajungându-i parcă şi mai bine la nări izul de primejdie al „problemei delicate”. Numai că nu locuieşte la Şelaputinki, ci la Beiaia Zaimka.
— Ştiţi, e vorba de Ksiuta, fiica lui, vorbi precipitat doctorul. Rămăsese gravidă, şi bătrânul a izgonit-o de-acasă.
Ea a venit la noi şi de curând a născut. Un prunc – o frumuseţe: trei kilograme opt sute. Noi i-am propus cu toată
dragostea: rămâi la noi ca infirmieră. Copilul ţi-l dăm la creşă. Ea însă nici n-a vrut să audă. Mă-ntorc la tata, zice, şi-i cad la picioare.
— Da tac-su cine-i? se-ntunecă la chip Tihon Tihonovici, slăbind din strânsoarea pulpelor damigeana cu esenţă şi încreţindu-şi în schimb fruntea.
— Păi, nu v-am spus? Ivan Kuzmici Belomestnîh, repetă
disperat doctorul.
