— Întoarceţi-vă cu spatele, Tihon Tihonovici. Trebuie să-i dau piept.
Tihon Tihonovici mormăi ceva nedesluşit, se duse la fereastră şi, ascultând clefăitul lacom al pruncului, se apucă
77
să desprindă cu unghia bucăţele mici de var de pe perete.
— Dacă tu, fato, m-ai făcut pe mine părintele copilului, apoi tot mie să-mi spui şi adevărul adevărat, glăsui el, fără a-şi întoarce faţa.
— Da n-o să-i spuneţi tatei? fluturară, cuprinse de teamă, genele ei.
— Asta am s-o hotărăsc eu, scutură nervos din umeri responsabilul.
— Ba nu, întâi şi-ntâi să-mi făgăduiţi…
— N-am să-ţi făgăduiesc nimic. Cum o să fie mai bine, aşa am să fac.
— Cui să-i fie mai bine? îşi plecă ea, deznădăjduită, privirea.
— Copilului, proasto… arătă peste umăr, cu un gest al capului, responsabilul Eu mă călăuzesc după principii stricte, dar sunt om… Oricui i se poate întâmpla… Că doar n-om fi nişte fiare…
78
3
Anul trecut, în tot ţinutul poamelor a fost o vară
zăpuşitoare.
Vreme îndelungată, vântul îşi opri cu desăvârşire suflarea, de parcă l-ar fi înghiţit soarele. Arborii taigalei nu-şi mai făceau auzit nici vâjâitul trunchiurilor, nici scârţâitul crengilor, nici foşnetul uşor al frunzişului din creştet.
Muţenia vântului micşorase atât de mult spaţiul sonor, încât atunci când la Şelaputinki prindeau să latre câinii, de dincoace, de la Belaia Zaimka, aflată la cinci verste depărtare, Charlie, dulăul lui Ivan Kuzmici Belomestnîh, le răspundea, scoţând alene câte un hămăit.
— De mult n-am mai apucat o arşiţă ca asta, zicea Ivan Kuzmici, un bătrân voinic, zămislit din plămadă vârtoasă, siberiană, şi cu nişte ochi tineri, ca de ţigan, îndemnând-o pe Ksiuta, singura fiinţă, în afară de Charlie, aciuată în prejma lui, să-i aducă cvas din pivniţă.
Ksiuta lua o cofiţă, ridica oblonul de la gura pivniţei, trăgând de veriga metalică, făurită încă de bunicul ei, şi cobora în penumbra pătrunsă de miresme dulci. N-avea nevoie să vadă nimic, fiindcă ştia pe dinafară unde se află
toate celea: sacii cu cartofi, butoiaşele cu varză şi castraveţi muraţi, putinica cu lipani săraţi, borcanele cu dulceaţă de afine-vinete şi de fragi, oalele cu lapte de aseară şi cele cu lapte proaspăt muls.
Ieşind din pivniţă, Ksiuta punea cofiţa pe tăblia lungă a mesei din odaie, în jurul căreia se aşeza odinioară întreaga 79
familie, tăblie niciodată aşternută cu vreo faţă de masă, dar totdeauna bine rasă cu cuţitul, apoi lua cofiţa cu cvasul acela înspumat, roşu-închis, în care pluteau boabe de coacăze şi fărâme de scorţişoară, şi-i turna tatălui ei într-o halbă de bere cu capac metalic, poate de argint, adusă de el din Germania, iar sieşi – în cana de porţelan a mamei, cu o uşoară şi veche plesnitură de-a latul trandafirului pictat pe ea, un trandafir, greu de ştiut din ce cauză, de culoare albastră.
Mama, încă tânără, purtând o rochie cu guleraş înalt, alb, de dantelă, o privea de pe o fotografie cu reflexe liliachii, unde sta lipită de umărul unui soldat cu moţ în frunte, cu o mustaţă voinicească şi având prinsă-n piept crucea Sfântului Gheorghe. În afara ochilor ţigănatici, prea puţine trăsături ale acelui flăcău mai păstra astăzi chipul lui Ivan Kuzmici, om trecut prin experienţa deloc uşoară a celor aproape optzeci de ani de viaţă. Cât despre mama, nu mai rămăsese de la ea nicio fotografie din anii mai târzii, de aceea, spre deosebire de bărbatul ei, fusese înzestrată cu o tinereţe veşnică, rămasă în aburul acela liliachiu. Aşa cum privea însă din perete, tânără, pentru că murise, mama părea să nu observe bătrâneţea lui Ivan Kuzmici, ba chiar ai fi zis că-i mulţumită să vadă ce bine şi frumos stau bărbatul şi fiica ei, unul lângă altul, în odaia curată, îngrijită ca pe timpul când ea mai era în viaţă.
La masă, Ksiuta şi cu taică-său nu se aşezau niciodată
alături, ci, totdeauna, la un capăt şi la celălalt, despărţiţi de acea întindere de lemn bine scrijelită, hârşâitoare. Asta îi oferea Ksiutei posibilitatea îmbucurătoare de a se ridica mereu, cu respect spre a-i turna bătrânului încă o cană de cvas din cofiţa aşezată în mijlocul mesei, iar lui, tatălui, una şi mai îmbucurătoare, de a-i urmări mişcările uşoare, grijulii, ce-i lăsau impresia că o vede pe însăşi nevasta lui, netrecută
încă de pragul morţii.
Ksiuta era copilul lui născut târziu, în anii de după război.
Cei trei fii pe care îi avusese căzuseră la datorie în nouă
80
sute patruzeci şi unu în preajma Moscovei, ca ostaşi ai unei divizii alcătuite din siberieni. De însuşi Ivan Kuzmici se milostivise şi cel de-al doilea război mondial, deşi s-a angajat în el cu un avânt ce nu mai era tineresc. Atunci când se întorsese acasă, în nouă sute patruzeci şi cinci, cu încă vreo zece decoraţii adăugate la ordinul „Sfântul Gheorghe”, printre care şi cea „Pentru cucerirea Berlinului”, era binişor trecut de cincizeci de ani. Cât durase războiul, se ţinuse departe de femei, astfel încât, în cea dintâi seară, după o despărţire de patru ani de nevastă-sa, aruncase, dezobişnuit de asemenea privelişte, o uitătură sfielnică înspre pernele pufoase, imaculate, din vârful patului. Iar mai târziu, după ce ea, nevastă-sa, cuprinsă la rândul ei de sfiiciune, suflase în lampa cu gaz şi se culcase lângă el, Ivan Kuzmici se pierduse de tot cu firea, deprins, pe front, să simtă noaptea, lipite de umărul lui numai trupurile unor ostaşi la fel ca şi dânsul.
Gândi chiar cu tristeţe că vlaga bărbăteasca i-o fi secat cu totul, că s-a întors acasă moşneag. Dar nevastă-sa se lipise de dânsul atât de tare cu trupul ei, trecut şi el de tinereţe, însă împrăştiind ca şi în tinereţe o mireasmă de fân şi lapte, şi îi şoptise atât de fierbinte: „Redă-mi, Vanea, un fecior, măcar unul…”, încât Ivan Kuzmici îşi dădu seama că mai avea până să ajungă moşneag.
N-a fost să fie însă fecior: se născu o fată. Curând după
naşterea aceea târzie, nevastă-sa muri, iar el rămase singur cu fetiţă firavă, slăbuţă, veşnic bolnavă la început şi căreia îi dăduse, în cinstea nevesti-sii, tot numele de Ksiuta. Izbuti s-o înzdrăvenească, doftoricind-o chiar el cu felurite ierburi din taiga, cu fiertură de cetină şi cu lapte de capră. Oricât au încercat văduvele din Şelaputinki să-l ademenească, oricât de des au venit pe la Zaimka, jucându-şi coapsele demult nemângâiate, n-au izbutit să facă nimic. Ivan Kuzmici se purta cu ele sever, respecta dorul lor femeiesc, dar de alinat nu voia să li-l aline. Încolo, făcea de toate: o dădăcea şi pe Ksiuta, lucra şi la colhoz, pescuia, mergea la vânătoare, iar de gospodărie îngrijea în aşa fel, încât vizitatorii ocazionali ce 81
se abăteau pe la dânsul nici nu-şi dădeau seama că vetrei aceleia îi lipseşte gospodina. De fapt, ea nici nu lipsea de acolo: privea neîncetat din poza prinsă în perete, astfel încât prezenţa altei femei în casă era de neînchipuit. Duşumelele, Ivan Kuzmici le spăla aşa cum le spăla ea: punând în apă
frunze de pelin. Când călca desculţ peste scândurile umede, simţea cum îl învăluie o undă de plăcere şi de tristeţe: mireasma de pelin îi amintea de nevastă-sa. Nici vaca n-a vândut-o: o mulgea chiar el. Acum însă, Ksiuta s-a făcut mare şi, sub degetele ei de fată, ţâşniturile vârtoase, albe, au început să sune cu totul într-altfel lovindu-se de fundul şiştarului. Semăna leit cu maică-sa, aşa cum arăta ea înainte de revoluţie, fapt care îi umplea lui Ivan Kuzmici inima de-o bucurie şi de-o tristeţe aparte. Să se însoare ar fi fost pentru el şi mai cu neputinţă, întrucât ivirea unei alte femei în casă
ar fi năruit totul în viaţa lui: acum îi luneca zi de zi prin preajmă, făcând să scârţâie melodios podelele, umbra vie, uşoară a fostei sale soţii. N-a plecat nici de la Belaia Zaimka, deşi dincolo, la Şelaputinki, se găseau atâtea case frumoase cu ferestrele bătute în scânduri. Lumea pleca de la ţară, şi oricare din aceste case putea fi a ta aproape în schimbul unei singure sticloanţe. Mutarea lui în sat de la Belaia Zaimka ar fi însemnat însă un act de trădare şi faţă de bunicul lui, care o întemeiase încă înainte de a fi prins cheag satul Şelaputinki, şi faţă de tatăl lui, care împodobise cu mâinile sale toată casa cu ancadramente de-o frumuseţe fără de seamăn, şi faţă de nevastă-sa, care îi născuse, tot aici, pe cei trei feciori ai lor, ucişi după aceea, ba chiar faţă de aceşti feciori, care au făcut primii lor paşi pe duşumeaua asta, care acum cânta sub paşii Ksiutei.
Până la şcoală, Ksiuta trebuia să meargă cale de cinci verste, dar era iute de picior, şi-apoi, cărarea trecea prin taigaua de care ea nu avea câtuşi de puţin teamă. Când fata absolvi cele şapte clase ale şcolii săteşti, Ivan Kuzmici hotărî ca ea să nu înveţe mai departe. El ştia că numai învăţătura ca atare nu-l poate face pe om nici mai bun şi nici mai fericit.
82
Unii dintre oamenii mai învăţaţi pe care îi întâlnise în viaţă.
nu erau deloc fericiţi, iar câţiva dintre ei s-au dovedit a fi chiar nişte oameni răi. Ca atare, încercă să-i împărtăşească
