Ksiuta ştia că Charlie nu e de felul lui un câine rău, totuşi era un dulău de zaimka şi putea să nu cruţe un străin, mai ales văzându-l în preajma veşmintelor stăpânei sale. Fata însă avu de luptat cu două simţăminte contradictorii: unul de ruşine, că fusese surprinsă complet dezbrăcată, celălalt de teamă, că dulăul l-ar putea sfâşia pe nou-venit.
— Înapoi, Charlie! strigă ea, cufundându-se în apă până la bărbie.
Numai că, din pricina vuietului apei ori pentru că era prea întărâtat, câinele nu-i auzi sau poate că se prefăcu doar că
nu-i aude glasul. Şi-atunci, Ksiuta nu mai stătu pe gânduri: se repezi afară, pe mâl, cu o mână apucă dulăul de zgardă, iar cu cealaltă îşi azvârli la repezeală părul peste sâni şi se lăsă pe vine, ca şuviţele lungi să-i acopere cât mai mult trupul.
— Întoarce-te! Ce te holbezi la mine! îi strigă furioasă
omului cu barbă neagră, năucit de apariţia acestui trup alb, plin de picuri scânteietori şi acoperit ici-colo de părul ud, răsfirat în neorânduială. Omul însă nu catadicsi să-şi întoarcă ochii de la ea, ci păru s-o soarbă lacom cu privirea, aşa cum era în clipa aceea: udă, furioasă şi în acelaşi timp ruşinată, cu nişte ochi imenşi, cu chipul şi cu braţele până la coate arse de soare, aproape cărămizii, iar mai încolo revărsându-şi pe neaşteptate această rumeneală aspră într-o albeaţă molatică, orbitoare, presărată pe-alocuri cu bobiţele negricioase ale aluniţelor. Şi unde mai pui că unul din sfârcurile zmeurii izbutise să iasă, invincibil, la iveală printre şuviţele care încercau zadarnic să acopere sânii.
91
— Cât eşti de frumoasă… spuse rar, cu voce sugrumată, necunoscutul. Apoi, brusc, se răsuci în călcâie şi rosti pe un ton cu totul schimbat, al omului care îşi vine în fire: Scuză-mă.
— Culcat! îi strigă Ksiuta dulăului, care i se supuse cam fără chef, apoi, trăgând mereu cu coada ochiului la spatele lat al necunoscutului, începu să se îmbrace. Îşi dădu seama că-i lipseşte sutienul, apoi bluza, şi îşi aminti că le zvârlise din mers când se apropiase de râu.
— Să nu vă întoarceţi! îi porunci străinului şi se căţără pe costişă.
În timp ce-şi punea sutienul, apoi bluza, şi se lega la cap cu basmaua, încercă să nu-şi mai aducă aminte cum apăruse adineaori în faţa necunoscutului, însă vorba lui rară, sugrumată: „Cât eşti de frumoasă…” continua să sune în întreaga ei fiinţă. Asta nu i-o mai spusese până atunci decât tatăl ei, dar şi acesta pe un cu totul alt ton, pentru ca îndată după aceea să-şi curme vorba şi să zică, încruntat, ceva fără legătură cu spusa lui dinainte.
„Doamne, o mai fi stând Charlie acolo unde i-am poruncit?” gândi ea la un moment dat cu o teamă crescândă, pe care nu şi-o putea explica, pentru soarta necunoscutului, apoi, îmbrăcată, dar încă desculţă, coborî valvârtej costişa.
Străinul stătea cum îl lăsase: cu spatele la icighii ei, în dreptul cărora mârâia când şi când Charlie. Acest mârâit îl făcea pe necunoscut să mai strângă şi acum în pumn, pentru orice eventualitate, mânerul ciocanului de geolog.
Ksiuta slobozi un râs vesel, răsunător, atât de caraghioasă
i se păru nevolnicia acestui bărbat voinic, cu barba lui neagră.
— Da ce-i cu dumneavoastră, v-aţi prefăcut în stană de piatră?
Necunoscutul întoarse capul, totuşi n-o privi pe ea mai întâi, ci pe Charlie.
— Îmi pare mie că nu vă prea plac câinii, aşa-i întrebă ea.
— De
ce?…
Ba-mi
plac…
zâmbi,
liniştindu-se,
92
necunoscutul. Avea un zâmbet frumos. Prin hăţişul bărbii sclipea ici-colo câte-un fir argintiu, fapt care nu arăta nici pe departe că ar fi fost un bărbat în vârstă.
— Câinii nu-i muşcă decât pe cei care se tem de ei, zise Ksiuta, aşezându-se pe fâşia de prundiş şi bătându-l uşor pe Charlie cu palma pe spate. Am dreptate, Charlie?
— Dulăul ăsta al dumitale-i exagerat de mare, spuse necunoscutul cu acelaşi zâmbet pe buze. Să ştii că am şi eu un câine. Un setter.
— Şi unde-i?
— Acasă, la Moscova, zise necunoscutul, lăsându-se şi el pe prundiş, dar la o anumită distanţă de fată.
— Sunteţi de la Mo-oscova?! făcu uimită Ksiuta. Nu avusese niciodată prilejul să întâlnească pe cineva venit de-acolo. Şi cu ce treburi pe-aici?
În mintea ei, între cuvintele „Moscova” şi „aici” era o distanţă inimaginabilă.
— Căutăm pietricele, zâmbi din nou străinul şi întinse mâna să-l mângâie pe Charlie. Dar Charlie îşi încruntă glasul şi mâna se trase brusc înapoi. Grozavă figură câinele ăsta al dumitale, zise necunoscutul pe un ton în care se simţea o undă de respect amestecat cu teamă, apoi, mijindu-şi ochii la soare, o iscodi pe Ksiuta cu privirea.
Deşi ea îşi ascunsese acum trupul sub învelişul veşmintelor, străinul continua să i-l vadă aşa cum apăruse el adineaori din unda râului. Ksiuta îşi dădu seama de asta şi îşi petrecu mâna peste nasturii bluzei, verificând parcă dacă
şi-o încheiase cum trebuie.
— De unde eşti dumneata, de la Şelaputinki? o întrebă
străinul.
— Nu. Sunt de la Belaia Zaimka.
— Aha, vasăzică, eşti hutoreancă19?
— Ba nu, sunt zaimceancă, spuse răspicat fata, deşi îşi dădea seama că noţiunile „hutor” şi „zaimka” sunt apropiate ca sens.
