Ksiutei din învăţătura proprie, de om al taigalei. N-o obişnui numai cu munca de zi cu zi a ţăranului, dar o învăţă să-ntindă şi năvodul, să meargă şi la vânătoare cu schiurile. Ca să nu alunece înapoi la urcuş şi să nu fâşâie frecându-se de zăpadă, îi căptuşi schiurile cu blană. O mai învăţă să caute ierburi de leac şi, călăuzindu-se după semnele cele mai mărunte, să prevadă schimbarea vremii. Se străduia să-i dezvăluie Ksiutei întreaga frumuseţe a vieţii din taiga nu numai spre a o convinge să rămână cu el, dar şi pentru că, umblat fiind, prin fel şi fel de ţinuturi, nu găsise altul în care să se simtă mai în largul său.
— În Siberia, fata mea, au fost surghiuniţi dintotdeauna oamenii ăi mai de treabă… îi zicea el Ksiutei. Pe siberian îl cunoşti de la o verstă, pentru că pământul nostru s-a îmbibat cu harul acelor oameni. Ş-apoi, oricare pământ ai lua, acela nu se sprijină pe ăi de sunt azi ici, mâine colea, ci pe ăi legaţi strâns de vatra lor. Or, eu şi cu tine, fata mea, tocmai dintr-ăştia suntem. Şi nici măcar săteni nu ne putem numi, ci zaimceni. Iar întreaga Siberie să ştii că de la atari aşezări îşi trage începutul.
Luând între degete o tulpiniţă de căpşun de taiga, Ivan Kuzmici îi absorbea gânditor mireasma:
— Nicăieri altundeva, fată dragă, nu găseşti asemenea căpşun. Odoarea asta de te-mbată sălăşluieşte în fiece boabă, ca o mică tartoriţă. Poţi să răstorni peste boabe şi-o haldă de cărbuni, că tot le simţi mirozna…
Dar cu cât devenea Ksiuta mai frumoasă, cu atât mai tare se posomora Ivan Kuzmici, temându-se ea viaţa să nu i-o răpească pentru totdeauna. El vedea prea bine că, ajungând mai măricei, copiii din Şelaputinki pleacă îndată fie pe la diferite institute, fie la câte un şantier, iar părinţii lor îmbătrânesc în singurătate. Ciudat i se părea lui Ivan Kuzmici să se închipuie şi pe sine într-o situaţie 83
asemănătoare.
Dacă în sat era adus să ruleze câte un film, el n-o lăsa pe Ksiuta să plece la club de una singură, ci o însoţea de fiece dată, se aşeza lângă ea, trăgea cu ochiul la chipul ei concentrat şi încerca un soi de gelozie văzând-o cum urmăreşte desfăşurarea acelei vieţi, străine pentru ea, de pe pânza ecranului. Când, într-una din zile, Ksiuta îşi prinse la căpătâiul patului o ilustrată de pe care îi zâmbea actorul de cinema Veaceslav Tihonov, Ivan Kuzmici iscodi îndelung cu privirea chipul lui, apoi şi chipul fetei, întrebându-se ce-o fi găsit la el, prin ce o atrage omul ăsta trăitor într-o lume depărtată de cea a taigalei.
Nu-i privea cu ochi buni Ivan Kuzmici nici pe feciorii din sat: nu erau prea mulţi şi, de regulă, nu rămâneau prea multă vreme acolo, iar dacă rămâneau, se apucau de băutură, vorbeau urât, înjurau. Bea şi el, e drept, dar arareori, iar de suduit nu-şi îngăduia niciodată să suduie: treaba asta nu se încadra în vechile tradiţii siberiene. Ivan Kuzmici considera că dacă un mujic mai suduie câteodată, ostenit, i se poate ierta, căci astfel îşi mai uşurează inima, dar să înjuri spre a te arăta mai grozav decât alţii, asta e ceva ruşinos şi nu te arată decât ca pe un om de nimic. Mormăia uneori la adresa flăcăilor: „Ce fel de oameni or mai fi şi ăştia, lua-i-ar să-i ia! Odinioară, tinerii se temeau o vorbă, să zică
faţă de părinţi, pe când acum zic de toate, nu se încurcă.
Numai gura de ei, că de muncit, n-au decât să muncească
tata, ori mama, ori bunica…” Nu voia Ivan Kuzmici să-şi dea fata nici după artistul acela, de cinema de pe meleaguri îndepărtate, nici după vreun bădăran de prin vecini. De fapt, nu i s-a întâmplat niciodată să-i iasă în cale un om după
care ar fi simţit dorinţa să-şi dea fata de nevastă.
A ajuns până acolo, încât o însoţea pe Ksiuta chiar şi la şezătorile din sat, stârnind chicote în rândul fetelor, iar printre flăcăi nu numai chicote, ci şi o anume teamă. Prin sat, iscat de muierile bătrâne, umbla de multă vreme un zvon
– greu de spus dacă era adevărat sau doar o scorneală – cum 84
că odinioară, încă înainte de război, a fost găsit pe o arie, omorât cu parul, un sătean despre care se ştia că încercase să-i facă ochi dulci celeilalte Ksiute, nevestei lui Ivan Kuzmici. Tocmai teama asta o îngrădea, ca un zid nevăzut, pe fata bătrânului de îndrăzneala flăcăilor, un zid resimţit însă de ea, adesea, ca un zid de temniţă. Chiar şi Ivan Kuzmici îşi zicea câteodată, întristat şi încercând un sentiment de vinovăţie, că o ţine pe fiică-sa închisă în zaimka, întocmai cum un avar bătrân îşi păstrează ferecată
avuţia. Era însă de-ajuns ca vreunul dintre cei ce se abăteau când şi când prin sat să arunce o privire încărcată de înţelesuri spre Ksiuta, pentru ca el, Ivan Kuzmici, să-şi piardă iar cumpătul. Când şoferul Grişa, de pildă, care, împreună cu responsabilul cu achiziţiile de poame, a găzduit o vreme la ei, a încercat la un moment dat doar „să pună
ochiul” pe Ksiuta, bătrânul l-a chemat în spatele casei şi i-a spus răspicat, în timp ce ochii negri, nebuni, ţigănatici îi scânteiau fioros de sub sprâncenele înspicate:
— Să ştii, Grişka, întâiul urs pe care, l-am vânat încă
înainte de primul război l-am răpus cu cuţitul. Mâna însă nu mi-ar tremura nici azi…
Grişka n-a încercat să se dezvinovăţească nici măcar printr-o vorbă de duh. Fandoseala orăşenească l-a părăsit cât ai clipi din ochi şi chiar de-a doua zi şi-a reorientat aspiraţiile către Klava, îngrijitoarea de vite din colhoz, cu care, la braţ, a tot încercat să-i iasă în cale lui Ivan Kuzmici.
Şi totuşi bătrânul îşi dădea seama instinctiv că fata îi scapă din mâini. D-apoi cum să n-o scapi, când nasturii de la bluză îi săreau întruna în dreptul sânilor care îi creşteau ca un aluat dospit, iar ochii gălbui, cu irisul pestriţ, i se învăluiau tot mai des în aburul unor dorinţe nedefinite.
Pe neaşteptate, Ivan Kuzmici se orientă spre religie; în serile acelea zăpuşitoare, când şedea cu fiică-sa la masă, ospătându-se cu şanghi şi trăgând câte-o duşcă de cvas din coacăze, luase obiceiul să scoată din dulap Biblia rămasă de la bunicu-său, cu coperţi de piele roase de şoareci, şi, 85
încălecând pe nasul său mare şi drept o pereche de ochelari legaţi cu sfoară, să-i citească fetei fragment după fragment.
Ca şi mulţi alţi siberieni de baştină, bătrânul nu prea credea în Dumnezeu, totuşi se temea de el ca de un urs bătrân hoinar prin taiga. Ksiutei îi plăcea să asculte Biblia: era cartea cea mai frumoasă din toate câte. Îi mai cădeau când şi când în mână, deşi, pe alocuri, i se părea tare nebuloasă.
Tatăl ei însă nu numai că-i citea din ea, dar şi comenta cele citite, insistând mai ales asupra ispitelor şi păcatelor, coca ce la un moment dat avea chiar un efect contrar. Atât de des repeta Ivan Kuzmici cuvântul „păcat”, dându-i totuşi un tâlc oarecum nedesluşit şi nefăcându-l să sune prea convingător a ameninţare, încât vorba asta începu s-o intereseze pe Ksiuta din ce în ce mai mult. Greu adormea fata în patul ei cu aşternutul moaie, pufos. Împingea câteodată cu genunchii plini de vigoare în muşamaua cea răcoroasă, cu lebede, agăţata în perete deasupra patului şi îndată cuvântul „păcat”
prindea s-o învăluie ca un nour alb, încărcat cu mireasma ameţitoare a căpşunilor de taiga, prin vălul căruia se contura vag un chip neştiut, dar având ochii aceia ai actorului de cinema Veaceslav Tihonov. Ksiuta împlinise deja douăzeci şi şapte de ani, şi fetele începuseră a şuşoti în spatele ei: „Fată
stătută, fată stătută…” Nu avusese între timp niciun prieten.
Într-o zi, l-a întrebat pe Grişa, ca pe unul venit de la oraş:
— Grişa, ce-o fi acela „păcat”?
Grişa privi speriat peste umăr şi răspunse morocănos, nevoind să se lege la cap:
— Eu nu-s popă… Numai popii sunt specialişti în treburi dintr-astea…
— Tu, de pildă, ai venit aseară de la Klava plin de paie pe haine. Asta o fi păcat sau nu?
— Nu, nu-i păcat. E dragoste, zâmbi pe sub mustaţă
Grişa.
— Vasăzică, dragostea nu-i păcat?
— Se vede că nu. Numai să nu te-apuci să-i vorbeşti lui taică-tu despre schimbul ăsta al nostru de păreri. Că
86
bătrânul n-o să prea deosebească păcatul de dragoste.
— Da tu le deosebeşti, Grişa?
Grişa rămase perplex. Asemenea întrebare nu-i mai pusese nimeni. Ca să i-o pună acum tocmai fata asta stătută şi înapoiată de la zaimka, tocmai fata asta, care, uite-o cum stă
