în faţa lui, arătându-şi genunchii şi sânii neruşinat de plini şi de tari.
— Tu să mă laşi în pace, auzi? Altminterea nu mai garantez de mine. Să te cam fereşti din calea mea, mai ales când oi fi aghesmuit. Că n-am să mă pot stăpâni şi-odată
intru-n păcat, o preveni el cu ciudă în glas.
— Păi nu spuseşi adineaori c-o iubeşti pe Klava?
— Am spus, am spus… Că nu-mi cade limba s-o spun. Şi ce dac-o iubesc? Şi pe tine te-aş putea iubi. Că am o inimă
largă.
— Da eu nu te iubesc, Grişa. Şi-atunci ce fel de dragoste ar fi asta?
Grişa se înfurie de-a binelea. Asemenea vorbe nu mai auzise de la nicio reprezentantă a sexului feminin.
— Tu chiar eşti ţăcănită? Că şi taică-tu-i un ţăcănit şi văz că-i calci pe urme. Mare nevoie am eu de tine!
Într-altă zi, prinzându-l de mânecă pe responsabilul cu achiziţiile de poame în clipa când acesta tocmai pornea spre buna sa prietenă, vânzătoare de la cooperativa de consum, Ksiuta îl iscodi şi pe el:
— Tihon Tihonovici, l-am întrebat deunăzi pe Grişa, da n-a ştiut să mă lămurească: spuneţi-mi, cum poţi deosebi dragostea de păcat?
Tihon Tihonovici o privi cu luare-aminte şi clătină din cap a milă. Se vede treaba că a năucit-o tată-su cu traiul lor la zaimka şi cu Biblia lui cea roasă de şoareci. Tihon Tihonovici era însă o fire sentimentală şi cu înclinaţii spre filosofare.
Privirea întrebătoare, copilărească, a fetei, avu darul să-l mişte, să înlăture sentimentul acela de compasiune zeflemitoare încercat la început, ba chiar să-l răsfrângă spre propria lui persoană.
87
— Dragostea, fato, e atunci când totul porneşte de la inimă, îi desluşi el Ksiutei. Atunci nimic nu-i cu păcat Păcatul e când se porneşte de la estintele alea tulburi. Ai priceput, prostuţo?
— Am priceput, răspunse Ksiuta, neînţelegând prea bine ce-s alea „estinte tulburi”, dar simţind că trebuie să fie vorba de ceva rău.
Cât despre, responsabil, acesta porni către vânzătoarea lui pe calea instinctelor tulburi, zicându-şi că nu-i decât un diavol bătrân şi neastâmpărat, dar simţind, nu fără plăcere, în buzunarul hainei sticla de-o jumătate umplută cu „esenţă”
şi astupată cu un dop de hârtie de ziar. Toate aceste întâmplări se petreceau în acea vară când arşiţa devenea din ce în ce mai aprigă şi când, odată cu ea, creştea în inima Ksiutei dorul după ceva care să-i uşureze sufletul şi trupul ce tânjeau, chinuite de-o arşiţă lăuntrică, aidoma unui pământ crăpat de secetă.
Într-o dimineaţă, lăsată singură de tatăl ei, care plecase la pescuit împreună cu Tihon Tihonovici şi cu Grişa, Ksiuta se dusese să isprăvească de cosit o pajişte de pe malul râului, unde aveau ei dintotdeauna fânăria.
Era o dimineaţă cu zăduf, nu căzuse nici strop de rouă şi ierburile se poligniseră, vlăguite de arşiţă.
Charlie, câinele-lup, scosese limba de un cot şi răsufla gâfâit, urmărind din umbră mişcările stăpânei. Coasa fetei nu luneca prin iarbă cu vâjâitul ei vesel de totdeauna, ci isca un şuier trist, înţepenindu-se la tot pasul în tulpinile ofilite, culcate la pământ. Până şi căpşunile de taiga, încurcate prin ierburi, căpătaseră, încă înainte de a ajunge să se pârguiască
de-a binelea, gustul celor puse anume la uscat. Nu izbuteau să scape de arşiţă decât departe, în adâncurile umbroase ale taigalei; dincoace, la loc deschis, se ofileau, dăruindu-şi seva văzduhului însetat. Frunzişul mestecenilor, al plopilor şi arinilor, ba chiar şi cetina pinilor şi a zadelor păreau ostenite, veştede. Roiurile de musculiţe care de obicei zumzăiau fără
încetare prin preajmă dispăruseră şi ele cine ştie pe unde, 88
căci ele se feresc nu numai de frig, ci şi de arşiţa prea puternică. Nu se auzea decât zumzetul câte unei albine ce se abătea când şi când pe-acolo. „Primăvara albinele nu ocolesc nici floarea de salcie, gândea Ksiuta. Cele mai potrivite însă
pentru cules nectarul sunt trifoiul şi iarba de coasă. Numa’
că acu’ nici astea nu mai sunt bune pentru aşa ceva; s-au uscat, le-a bătut arşiţa. Şi-apoi, până şi albina cată locuri mai umbroase…” Cu cât mai tăcută devenea taigaua neclintită de nicio adiere de vânt, cu atât mai distinct se auzea prin văzduh, de dincolo de trunchiuri, zgomotul râului nevăzut, iscând impresia unui ropot ademenitor.
Încercând la un moment dat să reteze mai de la rădăcină
nişte iarbă culcată la pământ, printr-o mişcare greşită fata înfipse coasa în ţărână şi nu mai încercă s-o smulgă.
Călcând moale cu icighii18 de piele, meşteriţi de taică-său, o porni în direcţia din care răzbătea glasul râului, şi curând acest glas se preschimbă într-o zglobie şi nuanţată sclipire, ce-i venea în întâmpinare de dincolo de arbori. În timp ce mergea, Ksiuta îşi desfăcu basmaua albă cu buline negre, eliberându-şi părul lung, ce-i căzu în valuri bălaie peste umeri, apoi, gâfâind, începu să-şi azvârle veşmintele care pe unde se nimerea: basmaua – peste florile de marsh tea, bluza
– pe o tufă de salcie, sutienul negru, prea strâmt – peste rădăcinile dezgolite ale unei zade – numai să simtă mai repede cum îi învăluie trupul înfierbântat adierea răcoroasă
ce se abătea dinspre râu.
Icighii, fusta şi chiloţii albaştri, cu trei rânduri de elastic, îi lepădă chiar la marginea apei, pe fâşia îngustă de prund. De priviri străine fata nu se temea: era un loc ferit de lume.
Fără veşminte, se simţi uşoară ca un fulg: i se păru că ar fi de-ajuns o pală de vânt, ca s-o ia pe sus şi s-o ducă spre neştiute depărtări. Dar vântul nu bătea deloc şi peste câteva clipe simţi din nou, chiar aşa goală cum era, apăsarea zădufului. Încercă apa cu piciorul şi scoase un ţipăt, arsă de răceala ei, ajunsă până aici de la depărtatele piscuri ale 18 Icighi – încălţăminte uşoară, cu talpa moale, fără tocuri (rus.; reg.).
89
munţilor Saian. Charlie se cufundă în apă, dar în clipa următoare, sări înapoi pe mal, scuturându-se de mama focului.
Ksiuta găsi un loc mai potrivit: între două limbi de nisip, apa, mai calmă, se încălzise, la soare, şi fata intră în ea, păşind cu băgare de seamă. Apoi, cu un ţipăt scurt, se cufundă până la piept şi simţi lunecându-i pe lângă picioare, gâdilând-o plăcut, un cârd de peştişori. Îndată porni înot, spintecând apa cu mişcări măsurate, puternice.
Locul unde curentul apei se simţea mai puţin nu era prea larg, astfel încât, curând, Ksiuta ajunse din nou într-un şuvoi rece, care o duse cu el. Şi-atunci începu cu râul o hârjoană aprigă. Ba se scufunda cu capul în repezişul năvalnic şi rece ca gheaţa, ba luneca din îmbrăţişarea lui vârtoasă, bătând apa cu palmele şi străduindu-se să se-mpotrivească curentului, ca să ajungi din nou în golfuleţul cu apă lină şi caldă. Dar în repeziş era foarte greu să rămâi locului. Ca de obicei, fata ochea, una din buturugile înfipte în mal şi încerca din răsputeri să se menţină în dreptul ei, ca nu cumva pe nesimţite curentul s-o ducă la vale. Apoi, dublând iuţeala braţelor şi cucerind încetul cu încetul minusculele porţiuni de apă, Ksiuta, deşi părea că rămâne în continuare pe loc, „izbutea totuşi să înainteze câte puţin, ajungea dincolo de reperul pe care şi-l fixa şi, în cele din urmă, aproape sleită de puteri, se pomenea, iar cu încântare, în golfuleţul cu apă lină, unde făcea „pluta”, legănându-se uşor cu braţele larg desfăcute. Capul i-l trăgea în jos claia udă a părului cânepiu, încât deasupra apei, pe care izbutea s-o supună, numai ochii şi sfârcurile zmeurii ale sânilor i se mai zăreau. Totul părea un soi de luptă în joacă a două
trupuri: trupul Ksiutei şi trupul râului. Într-adevăr, amândouă se cunoşteau de mult şi nu reprezentau o primejdie unul pentru altul. Lui Charlie însă, joaca asta îi trezise o stare de nelinişte: păzindu-i Ksiutei veşmintele, scheuna uşor, deşi nu îndrăznea să ia parte la hârjoana aceea nelipsită de risc. La un moment dat însă, fata îşi dădu 90
seama că scheunatul dulăului se preschimbase într-un lătrat sec, furios.
Înălţând uşor capul din apă, zări pe fâşia de prundiş, în preajma straielor sale, un bărbat cu chip de orăşean; avea o barbă neagră, purta o cămaşă cadrilată, cu mânecile suflecate şi, agitând un ciocan de geolog, încerca să se apere de Charlie, care, întărâtat la culme, îi tot da târcoale şi sărea să-l apuce.
