— Mi-am amintit. Dar asta a fost demult.
Necunoscutul continuă, lovind cu ciocanul în pietre, de parcă şi-ar fi bătut, ca pe un cui, fiece cuvânt în mintea Ksiutei.
— Sunt nişte figuri grozave. Asemenea oameni stimez eu.
Ba chiar şi asemenea dulăi, şi făcu un semn cu capul spre Charlie. Ei bine, înainte de a pleca în Franţa, îmi închipuiam că parizienii sunt aidoma lui d’Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis. Poate că n-am avut noroc, totuşi n-am întâlnit niciun muşchetar pe străzile Parisului.
Străinul tăcu brusc, căci uitase cu cine stă de vorbă. „La ce bun îi spun eu toate astea? Cu ce-ar putea să-i fie de folos în viaţă? Doar pentru ea Parisul e tot atât de îndepărtat ca şi planeta Marte.” Cel ce a pătruns însă vreodată în adâncul taigalei ştie prea bine cât de stăruitor îl îndeamnă pe om nesfârşita ei întindere verde să-şi mărturisească toate câte le are pe cuget celui dintâi interlocutor, fie el şi cu totul necunoscut, pe care ea, taigaua, i-l scoate în cale, pentru ca după aceea să-l absoarbă din nou în străfundurile sale; unde el să dispară, ca şi când nici n-ar fi existat.
— Sunteţi şi dumneavoastră o figură grozavă? întrebă
Ksiuta.
— Asta trebuie s-o judece alţii. Cred însă că nu sunt un caracter slab, răspunse necunoscutul mai în glumă, mai în serios.
— Şi totuşi, de Charlie v-aţi speriat… râse Ksiuta şi dinţii ei albi sclipiră în contrast cu chipul oacheş, pe care abia se ghicea un uşor puf auriu.
Fără voie, necunoscutul rămase din nou cu ochii la ea, 97
admirând-o.
— Aş face şi eu o baie, zise apoi şi, desfăcându-şi la iuţeală
şireturile bocancilor grei, de schior, îşi trase cămaşa, blugii vechi, decoloraţi, şi rămase numai într-un slip îngust, roşu, cu o dunguliţă albă într-o parte. În ciuda bărbii înspicate, trupul îi era tânăr, ars de soare, iar pe sub pielea braţelor îi jucau muşchi vânjoşi. Se dezbrăcase atât de repede, încât Ksiuta nici nu apucase să-şi ferească privirea, dar nici el nu se sfiise defel.
— Să nu vă scăldaţi în repeziş, îl sfătui fata, dar el se şi azvârlise în râu şi prinse să înoate într-un fel neştiut până
atunci de Ksiuta, ba cufundându-şi capul în apă, ba săltând peste valuri şi avântându-şi totodată braţele înainte.
Ea îl privea cu simpatie şi cu mirare: necunoscutul ştia şi el să se lupte cu râul, de parcă s-ar fi născut la rândul lui în taiga şi şi-ar fi petrecut aici întreaga viaţă. „Ba nu, e şi el grozav”, îşi zise ea şi se întristă puţin, gândind că nu înţelesese totul din ceea ce îi spusese străinul cu privire la oamenii din Franţa.
Când necunoscutul ieşi la mal şi veni, pufnind, să se culce lângă ea la soare, Ksiuta îi zări pe trup o cicatrice adâncă.
— Asta de unde o aveţi?
— De pe front.
— Aţi fost şi pe front?
— Păi câţi ani crezi că am? se răsuci spre ea necunoscutul, proptindu-şi bărbia neagră cu fire ţepoase, cărunte, în pumnul masiv, pe care se ghiceau urmele unui tatuaj şters cu vreun acid.
Ksiuta îşi plecă ochii, sfiindu-se să-i răspundă.
— Am şi împlinit cincizeci şi doi, zise el, vorbind rar. Dar tu câţi ani ai?
Ksiuta nu răspunse nici de astă dată, ruşinându-se ţi mai mult.
— Vreo douăzeci, zise în locul ei necunoscutul. Asta înseamnă că-ţi sunt bun de tată.
Ksiuta scutură din cap.
98
— Ba nu, curând trebuie să împlinesc treizeci… Iar dumneavoastră păreţi încă foarte tânăr. Şi sunteţi frumos, adăugă cu glas scăzut, în semn de recunoştinţă pentru faptul că era cel dintâi străin care îi spusese, la rândul lui, că e frumoasă.
„Câtă naturaleţe la fata asta, gândi necunoscutul. Oare să
aibă într-adevăr treizeci de ani?”
— Eşti măritată, nu-i aşa? o întrebă cu prefăcută
indiferenţă.
— Da de unde!
— Bine, dar un logodnic trebuie să ai.
— N-am.
— Cum aşa?
— Încă n-am iubit pe nimeni, îi răspunse ea cu simplitate, plecându-şi privirea; simplitatea şi inocenţa ei îl făcură să
simtă un fior prin inimă.
— Ai să iubeşti, o asigură el. De dragoste nu scapă nimeni.
Şi-apoi, nimeni nu ştie ce-i aceea dragoste.
