— Cum adică? făcu ea ochii mari.
— Uite-aşa. Dragostea nu cunoaşte legi. Ea însăşi îşi este lege, şi de fiecare dată e alta. Până şi cuvintele „dragoste legitimă” sună urât.
— Da dumneavoastră sunteţi căsătorit?
— Sunt! De aceea şi ştiu ce vorbesc.
— Vă iubiţi soţia?
— Probabil. Totuşi, nu ca înainte, ci, aş zice, ca pe-o rudă
apropiată. Familia ucide dragostea. Căci dragostea este uimire, iar atunci când se transformă în obişnuinţă, îi vine sfârşitul. Tocmai de aceea, când ai să simţi că iubeşti, să nu te gândeşti imediat la măritiş. E cam nepedagogic să-ţi vorbesc în felul ăsta, dar câte nu-ţi vine să spui aşa, pe neaşteptate, sălbăticit fiind de traiul din taiga… Ţi-e frică de mine?
— Nu mi-e frică, zise Ksiuta, deşi nu era tocmai adevărat.
Dumneavoastră tot vorbiţi, vorbiţi… Aşa n-a mai vorbit nimeni cu mine.
99
— E bine că nu-ţi e frică, o privi necunoscutul drepţi în ochi cu asemenea insistenţă, încât ea trebui să-şi ferească
privirea. Să nu-ţi fie frică de întâmplare. Crezi în Dumnezeu?
— N-nu… Biblia îmi place…
— Nici eu nu cred. Dumnezeul meu este întâmplarea.
Oamenii sunt pentru ea ca figurile de şah: când vrea, îi azvârle jos de pe tablă, când vrea, îi alătură, aşa cum ne-a alăturat acum pe noi aici, pe malul râului. Întâmplarea dirijează totul: şi războaiele, şi dragostea. Tu înţelegi tot ce-ţi spun eu sau nu?
— Înţeleg, zise Ksiuta uşor apăsată de vorbele necunoscutului. Apoi îl întrebă pe neaşteptate: Da cum să
deosebeşti dragostea de păcat?
— De păcat? râse el cu un aer de blândă superioritate, apoi vorbi repede, sacadat: Dar ce este păcatul? Eu unul nu ştiu ce este. Se zice că cel mai mare păcat este să ucizi. Dar eu uite că am fost pe front şi am ucis, uite, cu mâinile astea am ucis mulţime de fascişti şi totuşi nu mă simt împovărat de niciun fel de păcate, pentru că ei ne erau duşmani şi, în cazul când nu i-aş fi ucis eu, m-ar fi ucis ei pe mine. Or, dacă nici vărsarea de sânge nu constituie un păcat, ce păcat poate fi atunci când un bărbat şi o femeie sunt de bunăvoie împreună? Cine poate fi aici judecătorul, capabil să spună
dacă e un păcat sau nu? Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există, el însuşi are mâinile pline de sânge şi nu are dreptul să
judece asemenea treburi cum este dragostea. Şi, în general, nu există nimic rău şi nimic bun nu există decât amintiri bune şi rele.
Prin vorbele lui neprefăcute şi aspre părea să năruiască
ceva în sufletul Ksiutei, dar o şi subjuga totodată, totuşi ea, ciudat lucru, nu încerca să se împotrivească acestei subjugări, ci se lăsa în voia vorbelor lui năprasnice, cu teamă
şi cu netăgăduită plăcere.
— Când am fost la Paris, din grupul nostru de turişti făcea parte şi o pictoriţă, continuă necunoscutul. Nu mai era tânără, dar avea în ea ceva interesant, zâmbi el uşor. Făcea 100
ce făcea şi aproape în fiecare an obţinea câte un bilet de turist ca să plece în câte-o ţară din Africa. Africa era pasiunea ei şi oriunde ajungea, nu făcea decât să picteze, să
picteze întruna. Asemenea călătorii sunt foarte costisitoare: nouă, geologilor, nu ne e la îndemână să le întreprindem an de an. Am crezut deci că pictoriţa asta trebuie să fie o femeie foarte bogată. Când ne-am înapoiat la Moscova şi m-a invitat la ea, m-am aşteptat să văd un apartament luxos. N-am văzut însă decât un pat de fier, o masă şi nişte scaune simple, ca alea de birou. În schimb, toţi pereţii casei erau împânziţi de amintiri: de tablourile ei şi de suvenirele aduse din călătorii. Am băut cu ea un păhărel şi mi-a spus:
„Singura bancă la care merită să depui economiile suntamintirile. Banca asta nu va da faliment niciodată”. Avea perfectă dreptate. Pe un om poţi să-l dezbraci de haine, să-l azvârli pe o pardoseală de piatră, în celulă, amintirile însă nu i le poate lua nimeni. Nici eu n-am economisit nimic în viaţa mea de nomad, însă îmi păzesc la rândul meu amintirile ca un cavaler avar. Cine mă va putea lipsi vreodată de imaginea ta, aşa cum ai ţâşnit adineaori din apa râului, sau uite, de amintirea acestei conversaţii a noastre? Nimeni. Numai eu însumi, dacă voi uita vreodată toate astea.
— Da o să le uitaţi? îl întrebă Ksiuta, fără să-i înfrunte privirea, totuşi simţind-o nu numai pe chipul său, ci şi pe întreg trupul.
„Ce m-o fi apucat vorbăria asta? gândi necunoscutul. S-ar putea ca ea să nu înţeleagă nimic.” Totuşi răspunse:
— Ba n-am să le uit.
Ksiuta rosti cu nehotărâre în glas:
— E timpu’ să mă apuc de cosit… şi începu să-şi tragă în picioare icighii.
Necunoscutul, încins de propriul său monolog; la care nu se aşteptase, pricepu deodată că i-ar fi cu neputinţă s-o ştie dispărând acum din viaţa lui, răpită pentru totdeauna de umbra taigalei, şi se simţi atras spre ea cu elanul propriu multor oameni înclinaţi să hoinărească, din rândul cărora 101
făcea şi el parte.
— Mă înveţi şi pe mine să cosesc? o întrebă pe un ton glumeţ, totuşi aşa fel, încât Ksiuta simţi cu fiecare fibră a fiinţei sale că n-o întreabă numai ceea ce o întrebase.
Străduindu-se să-şi biruie tulburarea, izbuti să scuture veselă din cap:
— De bună seamă. Chiar mai am o coasă. Numai să nu vă
tăiaţi cu ea la picioare.
— Picioarele mele sunt de fier. S-ar frânge orice coasă în ele, strigă străinul şi se îndreptă din şale, simţind cum pe dată îl potopeşte, izvorât tocmai din aceste vorbe ale lui, un avânt de-o forţă nebănuită şi fiind de pe acum pe deplin pregătit să înfrunte ceea ce în mod inevitabil avea să se întâmple.
Omul acesta, pe nume Viktor Petrovici Kolomeiţev, şef al unei echipe de geologi care îşi instalase tabăra la vreo patruzeci de verste depărtare de Şelaputinki, avea într-adevăr cincizeci şi doi de ani, fusese într-adevăr pe front şi vizitase într-adevăr cu prilejul unei excursii, capitala Franţei. Acasă, la familie, nu revenea decât arareori, iar în timpul peregrinărilor sale, credea cel mai mult în propria sa voinţă şi în voinţa hazardului. Această reunire a propriilor hotărâri şi a celor ce-i oferea întâmplarea îl înzestra cu un plus de siguranţă atât în munca lui de zi cu zi, cât şi în relaţiile cu femeile. Tot astfel se petrecură lucrurile şi acum: luând pentru prima oară o coasă în mână, începu să cosească
