Arşiţa devenise de nesuportat. Deodată, de undeva, se iscă
un pui de vânt, un vântişor din acelea de care iarba ofilită
uitase de mult. Fluturară, se zbătură vesele sub năvala lui 105
frunzele şi cetina, iar fânul, pe care cei doi abia îl cosiseră, se învolbură, foşnind în rafale din ce în ce mai dese.
Kolomeiţev şi Ksiuta se uitară spre cer şi văzură că de după crestele munţilor vin de-a rostogolul nişte nori întunecaţi, ascunşi până atunci cine ştie pe unde.
Undeva, în spatele crestelor, răsună un bubuit prevestitor.
Charlie începu să latre.
— Vine furtuna, zise Ksiuta. Una straşnică… Da nu-i nimica: de unde vine norul, de-acolo se va şi-nsenina bolta…
Norii înaintau cu iuţeală spre soare şi, curând, contopiţi într-unul singur, îl acoperiră. Cerul, până atunci de un albastru intens, se prefăcu într-un nor gigantic, gata să
strivească toiul cu povara lui.
Ksiuta se uită la Kolomeiţev, acesta la ea, şi între ei scăpără ca o scânteie acea înţelegere reciprocă a gândurilor care se iscă fără veste, durează o clipă, însă decide totul.
Kolomeiţev îşi unise demult voinţa de cea a întâmplării, cât despre Ksiuta, aceasta intui că ceva trebuie să se întâmple într-un mod tot atât de inevitabil ca şi apropiata dezlănţuire a furtunii.
De aceea când Kolomeiţev o întrebă: „Unde am putea să ne ferim de ploaie?” ea nu făcu altceva decât să-l ducă, umblând anevoie cu picioarele care n-o mai ascultau, spre poiana de alături, unde clădise de curând, împreună cu tatăl ei, un coşcogea stog. Scormoniră amândoi în fânul proaspăt, încă
neaşezat bine, închipuind un fel de peşteră, şi pătrunseră
acolo, în acea penumbră aromată şi verzuie, tocmai în clipa când un trăsnet despică cerul, şi de sus se abătură cu vuiet grele şuvoaie de apă.
Penumbra însă mârâi cu glasul dulăului strecurat în peşteră cu câteva clipe înainte şi instalat între ei.
— Oho! Paznicul tău a şi ajuns aici… zâmbi fără prea multă bucurie Kolomeiţev.
Pe neaşteptate, mirându-se ea însăşi de ceea ce zice, Ksiuta strigă:
— Pleacă de-aici, Charlie… şi trase de zgardă dulăul afară
106
în ploaie.
Charlie se împotrivi, arătându-şi neprietenos colţii galbeni, dar apoi, neavând încotro, se târî supus spre ieşire, spre şuvoaiele aprige ale ploii.
— Vin îndată, mai zise Ksiuta şi fugi în urma câinelui.
„Nu mai vine, gândi, obosit, Kolomeiţev. Poate că e mai bine aşa. Ba nu, are să vină.”
Furtuna o prinse pe Ksiuta în braţele ei ude, dar calde şi, în timp ce fata se apucă să sape febril un al doilea adăpost pentru Charlie şi să-l împingă pe acesta înăuntru, o acoperi cu mii de sărutări lacome, brutale, orbind-o cu zigzagurile albe, incandescente, ale fulgerelor, asurzind-o cu bubuitul tunetelor.
În cele din urmă, udă până la piele, Ksiuta se ridică în picioare, biciuită de năprasnica năvală a ploii, şi vru să fugă
unde ar fi văzut cu ochii, să fugă departe de omul care o aştepta în peştera cea verde, dar îşi dădu seama că nu va putea să fugă nicăieri.
Se strecură din nou în lăcaşul din inima stogului şi rămase întinsă pe spate, nemişcată ca o moartă, cu braţele de-a lungul veşmintelor ude ce i se lipiseră de trup. Licărul unui fulger smulse din penumbră chipul ei încremenit într-o expresie de spaimă, cu pleoapele lăsate, şi Kolomeiţev simţi un fior prin inimă. „Oare să aibă într-adevăr aproape treizeci de ani?” se întrebă el. Îndată un alt fulger scăpără o lumină
albă, orbitoare şi făcu să scânteieze ademenitor, să se aprindă în mii de licăriri albastre picurii de apă de pe sânii cei plini, care încercau cu îndârjire să scape din strâmtoarea bluzei. Kolomeiţev îşi petrecu încet mâna peste trupul feţei, apoi reveni mai stăruitor, tot mai stăruitor.
— Eşti leoarcă de apă… Dezbracă-te…
Când Ksiuta simţi că o doare, nu plânse, strânse doar din dinţi.
— De ce nu mi-ai spus că eşti fată? murmură într-un târziu Kolomeiţev. „Dar a vrut şi ea să se întâmple”, îşi zise îndată, încercând să alunge sentimentul de silă faţă de el 107
însuşi, care păru să-l încerce.
— Da n-o să mă uitaţi? îşi repetă ea fără veste întrebarea de mai adineaori.
— N-am să te uit, îi zise şi el din nou, poate spunând adevărul, poate nu, dar mai degrabă neizbutind nici el s-o ştie pe de-a-ntregul.
Îi atinse cu o sărutare sânii care îi săltau, având încă lipite de ei firicele verzi de fân şi simţi deodată, cu buzele, cum se zbate inima ei: zvâcnea sacadat, cu putere. Îşi lipi apoi palma de pieptul său, dar nu simţi niciun zvâcnet.
— Oare unde mi-o fi pierit inima? zise el încercând să
zâmbească. A ta bate aşa de tare, iar pe-a mea nici n-o simt.
Ksiuta îi puse pe piept palma ei vânjoasă, dar mică.
— N-a pierit nicăieri, zise. Bate. Uite ici.
