Se strădui să-l facă şi pe el să-şi simtă inima, dar el nu şi-o simţi nici de data asta.
— Poate că sunt un om fără inimă? încercă să glumească.
— Ba nu sunteţi fără inimă, spuse ea încet. Doar că nu v-o auziţi. Eu v-o aud. Bate mereor.
— Ce-nseamnă mereor? întrebă nedumerit Kolomeiţev.
— Înseamnă „încetişor”, „fără grabă”, îl lămuri Ksiuta; iar el gândi: „Ce treabă ciudată. Se întâmplă, carevasăzică, să
traduci şi din limba ta natală în limba ta natală. Şi totuşi îmi vine să cred că am ajuns să fiu, într-adevăr, fără inimă. I-am îndrugat acestei fete verzi şi uscate, dar pentru ce? Ca să-mi fac mendrele cu ea şi-apoi să-mi văd de drum? Iar ea o să
sufere, ba poate chiar timp îndelungat. Hm! Figuri de şah…
Bancă de amintiri… Vorbe frumoase, dar în dosul lor –
rapacitate. Nu pot să-i sufăr pe profitori, şi iată că devin şi eu unul dintre ăştia în plan sufletesc. Am înşfăcat o părticică
dintr-un suflet curat şi… pe-aici ţi-e drumul! Doar a spus poetul: „Nu te lega de cele ce n-au fost sărutate, nu ispiti pe cele ce nu ştiu ce-i dogoarea”. Iată, nu simt nici bătaia inimii mele. Şi-atunci de ce îndemn altă inimă să bată atât de tare?” Brusc, încercă faţă de Ksiuta un sentiment de ostilitate provocat tocmai de apariţia acestor remuşcări pe 108
care nu le putea suferi. Era totuşi pe deplin capabil să treacă
peste ele, interzicându-şi de fiecare dată o asemenea – cum îi zicea el – „autoflagelare”. „Şi dacă n-aş fi fost eu? îşi zise îndată. Oricum ar fi fost un altul, ba poate că ar fi fost chiar un tip brutal, cinic. Vreun tractorist, care ar fi răsturnat-o într-o şură sau pe arie, astupându-i gura cu palma lui murdară de motorină, sau vreunul venit de prin alte părţi, care, în plus, ar fi înzestrat-o şi cu vreo boală. Sau chiar dacă
se va mărita cu bine, va face o droaie de copii, se va lăţi în şolduri de-atâta pâine şi cartofi, se va cocoşa de-atâta muncă, bărbatul îi va da cu băutura şi-o va mai şi atinge când şi când, la beţie. Aşa însă va avea ce să-şi amintească: o furtună, un stog de fân, un bărbat necunoscut, venit dintr-o altă lume, care i-a vorbit lucruri greu de înţeles şi totuşi extraordinare. La ce bun să te autoflagelezi, Kolomeiţev? Nu cumva e un semn de bătrâneţe tendinţa asta de a complica nişte lucruri atât de simple? Vino-ţi în fire, nu fi molâu.”
Nu izbuti însă decât cu greu să se împotrivească acestui acces de sentimentalism, stare pe care, de obicei, o dispreţuia. Dusese o viaţă aspră, iar viaţa asta îl înăsprise şi pe el. Deocamdată însă nu cu totul.
Mâna Ksiutei mai era şi acum lipită de pieptul lui, îi simţea dâmbuleţele aspre ale bătăturilor din palmă, dar vârfurile degetelor mici şi fragile erau moi, delicate. Ochii fetei nu erau plânşi, totuşi păstrau în ei o licărire umedă, ca şi când în fiecare, ar fi nimerit câte-o picătură din furtuna ce abia trecuse.
„Ce-ar fi să dau totul naibii, s-o iau cu mine la Moscova şi să-mi duc viaţa numai cu ea, până la sfârşitul zilelor? îi trecu brusc prin minte. Fata asta e un suflet curat ca o coală de hârtie pe care poţi să scrii ce vrei…”
În cer se mai auzi bubuind o dată, acum însă mai înfundat, mai potolit. Kolomeiţev o îmbrăţişă din nou pe Ksiuta, dar fără graba lacomă de adineaori, mai blajin, mai tandru. Ksiuta simţi schimbarea şi se lipi de el, nemaifiindu-i teamă de durere, voind doar să facă în aşa fel ca să-i fie lui 109
bine. Şi îi fu bine într-adevăr, atât de bine, încât peştera cea verde din jurul lui, luminată de ochii Ksiutei acum larg deschişi, care îl sfredeleau cu pupilele, porni să se legene în vuietul ploii torenţiale şi păru că pluteşte spre cine ştie ce neştiută zare.
— Vă sunt dragă? îl întrebă fata într-o şoaptă abia auzită, în timp ce inima i se zbătea sub pieptul lui, încercând parcă
şi ea s-o găsească acolo pe cealaltă.
Kolomeiţev nu-i răspunse, îi luă doar cu blândeţe buzele într-ale sale, şi ea nu-i mai aşteptă răspunsul, ca şi când acest sărut l-ar fi înlocuit cu prisosinţă. „Chiar de nu-i sunt dragă, chiar dacă nu m-a întrebat nici cum mă cheamă şi nici acum nu-mi zice nimic, eu tot îl iubesc. Măcar pentru un ceas, dar e al meu.”
— Acum nu te mai doare? o întrebă Kolomeiţev, căutând să fie mai grijuliu.
— Vă mulţumesc, şopti ea, iar el îi simţi răsuflarea pe obraz.
— Pentru ce-mi mulţumeşti?
— Pentru întrebarea asta: dacă mă doare sau nu. Nu mă
mai doare, fiţi pe pace… Numai să-mi faceţi, rogu-vă, un copilaş…
— Un copilaş? se miră el, obişnuit ca femeile să se teamă
îndeobşte de aşa ceva. Da de ce vrei tu un copilaş?
— Ca să semene cu dumneavoastră. Dumneavoastră o să
plecaţi, da copilaşul o să rămână. Ca o amintire. Doar aţi spus chiar dumneavoastră mai adineaori: cea mai de preţ îi amintirea. Şi-i foarte adevărat… Doamne, ce bine-mi e… Nu, ăsta nu-i un păcat… Îi scăpau în neorânduială vorbele, în timp ce continua să-l strângă la piept pe Kolomeiţev, ca şi când l-ar fi putut reţine astfel lângă ea pentru totdeauna.
Există oare pe lumea asta femeie care, în asemenea clipe fericite, să nu nutrească, în mod aproape inconştient, o aceeaşi speranţă: să-şi reţină iubitul?
Curând, Ksiuta simţi din nou un fel de durere, dar una eu totul deosebită, aducătoare de fericire, arzătoare, ea şi când 110
un fulger zăbovitor i-ar fi spintecat trupul de jos până sus, ca după aceea să piară, lăsând în urma lui un simţământ de tihnă şi de recunoştinţă.
Pe urmă, tihna se preschimbă într-o stare de oboseală, oare o cuprinse încet-încet şi, fără să-şi dea seama, aţipi.
Kolomeiţev sta culcat alături, încercând acel sentiment de secătuire lăuntrică pe care îl cunoştea atât de bine. Privirea i se abătu peste ghemotocul ud al veşmintelor lepădate de Ksiuta, peste chiloţii ei cu trei rânduri de elastic, şi gândul de a o lua cu el la Moscova i se păru acum o absurditate. Ksiuta aparţinea firesc acestui râu din care ţâşnise adineaori, acestui fân al taigalei, pe care sta culcată acum, goală, cu genunchii lipiţi de pântec şi cu buzele tresărindu-i în somn copilăreşte, dar în viaţa lui de la Moscova nici că şi-o mai putu închipui.
Vuietul furtunii şi al ploii torenţiale de adineaori se preschimbase într-un foşnet slab, monoton, de burniţă, şi Ksiuta continua să doarmă, înfiorându-se când şi când de frig. „E cazul să plec, gândi Kolomeiţev. Aşa o să fie mai bine: cât timp doarme. Altminteri, ar putea să se işte cu lacrimi, cu întrebări de prisos: Când te mai văd? Ai să-mi scrii? şi totul ar fi iremediabil dat peste cap.” Se sfii totuşi s-o părăsească
astfel, înfrigurată, cu pielea făcută brobonele. Îşi scoase cămaşa, o înveli cu ea şi, căutând să n-o trezească, se strecură afară din peştera cea verde.
Dulăul cu blana udă, zbârlită, nu se mai afla în adăpostul său, ci dincoace, lângă stogul lor. Nu mârâi la Kolomeiţev, doar îşi întoarse de la el privirea duşmănoasă.
— Grozavă figură, zâmbi în colţul gurii Kolomeiţev şi, simţind cu plăcere picurii mici, înţepători, abătându-i-se peste pieptul apărat doar de maioul subţire, o porni cu paşi mari.
Înainte de a părăsi pajiştea şi a se înfunda în taiga, îl încercă dorinţa de a mai privi o dată în urmă, dar şi-o înfrânse. Căci acolo, în inima stogului, învelită în cămaşa lui cadrilată, nu dormea decât încă una din nenumăratele 111
