întâmplări petrecute în viaţa lui, iar de gândit trebuia să se gândească cum să-şi continue viaţa în ansamblul ei.
Când razele soarelui, străpungând vălul de nori, pătrunseră în peştera cea verde şi o treziră pe Ksiuta, ea nu mai văzu în preajmă decât cămaşa necunoscutului, cu care era învelită, şi botul trist al lui Charlie, vârât în deschizătura de la poalele stogului.
— A plecat… şopti fata ducând la buze o mânecă a cămăşii mirosind a sudoare vârtoasă, bărbătească. A plecat de tot.
Dar vezi că m-a învelit totuşi cu cămaşa, i-a fost milă de mine…
Ştiuse şi mai înainte că străinul are să plece, acum însă
parcă nu-i venea s-o creadă. Trase cămaşa pe umeri, se strecură târâş afară, îşi puse veşmintele la uscat, agăţându-le de crengile unui copac, şi gândi: „Cât e ud fânul ăsta cosit, trebuie să-l greblez, altmintrelea putrezeşte. Trebuie să-l greblez până-l zvântă, până-l răzbeşte vântul.” Şi începu să
grebleze fânul pe care îl cosise împreună cu cel care acum nu mai era lângă ea. Ciudata senzaţie că poarta cămaşa aceea îi mai dădea o licărire de speranţă că necunoscutul are să
revină. Dar iată că sfârşi de greblat, soarele începu să
scapete, şi necunoscutul întârzia să apară.
Ksiuta nu era supărată pe cel care o părăsise, nu încerca nici ruşine faţă de tatăl ei, pentru cele petrecute adineaori, însă îi era frică. Ivan Kuzmici o iubea, era în stare să-i ierte multe, dar faptul că primul ei bărbat se nimerise să fie un om pe care nici nu ştia cum îl cheamă, asta nu i-ar fi iertat-o în veci. Ca s-o poată înţelege, ar fi trebuit să se afle măcar pentru o clipă în pielea ei, or aşa ceva era, cu neputinţă.
Îşi puse hainele şi, cu cămaşa în mână, coborî spre malul râului, unde dăduse prima oară ochi cu străinul, Nu-l găsi însă nici acolo şi înţelese limpede că el n-o să se mai întoarcă
niciodată. Mai întâi vru să-i azvârle cămaşa în apa râului, dar se răzgândi şi o ascunse în scorbura unei zade care creştea pe costişă. Apoi îşi afundă faţa în blana lui Charlie şi prinse a scânci, înspăimântată.
112
— Ce mă fac, ce mă fac!
Întorcându-se acasă, încercă să uite întâmplarea, dar ea îi revenea în minte şi în trup aproape în fiece seară înainte de a o cuprinde somnul şi, în cele din urmă, observă şi Ivan Kuzmici că fiica lui pare să fi păţit ceva. Ciudat, de pildă, i se păru faptul că n-o mai trage inima să se ducă la şezătorile sau proiecţiile de filme de la Şelaputinki şi că preferă să-şi petreacă serile acasă, rugându-l acum chiar ea să-i citească
din Biblie. Doar într-un singur rând deveni mai agitată, şi anume atunci când pe la zaimka lor se abătură nişte inşi înarmaţi cu ciocane de geolog, ca şi necunoscutul acela, ca să ceară nişte lapte. Omul însă nu se afla printre ei.
Şi totuşi, toamna târziu, Ksiuta îl mai văzu o dată pe Kolomeiţev. Se dusese în ziua aceea la Şelaputinki să facă
nişte cumpărături. Kolomeiţev şedea într-un GAZ, cufundat în descifrarea unei hărţi, şi îl aştepta pe şoferul maşinii trimis să cumpere nişte ţigări de la magazinul sătesc. Chipul concentrat al acestui om i se păru acum cu desăvârşire străin. Simţind că este privit, Kolomeiţev ridică ochii şi o zări pe Ksiuta, care rămăsese locului, strângând în neştire la piept pachetele de săpun şi o pungă cu cuie. Îi recunoscu pe dată ochii gălbui, cu irisul pestriţ.
— A, tu erai… i se adresă fără să coboare din maşină şi îşi dădu seama cu uşurare că şoferul a şi ieşit pe uşa magazinului. Bună dimineaţa…
— Bună dimineaţa, abia izbuti să îngâne Ksiuta.
Şoferul se urcă în cabină şi, intuind perfect gândul şefului său, porni îndată motorul.
— Cămaşa… v-aţi uitat cămaşa… făcu ea apropiindu-se de maşină.
— Păstreaz-o ca amintire, spuse cu un zâmbet forţat Kolomeiţev. Ei, poate-o da Domnul să ne mai întâlnim.
Apreciindu-i vorba ca pe-un îndemn, şoferul apăsă pe accelerator şi maşina se smuci din loc. Punga de hârtie din mâinile Ksiutei se desfăcu, şi cuiele lucioase căzură în colbul de pe uliţă. Când se aplecă să le culeagă, simţi pentru prima 113
oară un junghi în pântece, urmat şi de-o senzaţie de greaţă, şi înţelese atunci că a rămas grea. Nu-i spuse însă nimic lui Ivan Kuzmici, iar prietene în sat n-avea niciuna. Taina şi-o păstră astfel numai pentru ea, fiind mereu atentă la cealaltă
viaţă care se înfiripa încetul cu încetul într-însa, încât până
şi ochii începuseră să-i arate altfel, aţintiţi parcă, mereu, înlăuntrul ei.
Mai târziu, iarna, se abătu într-o zi cu schiurile pe la malul râului şi dădu de zada aceea, în scorbura căreia pitise cămaşa străinului. Scotoci prin zăpada adunată acolo şi scoase la iveală cămaşa, care se scorojise de ger. Acum nu mai mirosea a năduşeală, şi Ksiuta încercă un straniu simţământ de uşurare.
Când se desprimăvără, se mai duse o dată acolo şi din nou scoase cămaşa din scorbură. Acum era udă, răspândea un iz de lemn jilav şi părea că uitase cu totul mirosul fostului ei stăpân. Ksiuta aproape că-l uitase şi ea, nemaigândindu-se decât la copilaşul care se toi smucea într-însa, astfel încât existenţa cămăşii devenise chiar stânjenitoare. Se-apropie de râul pe care pluteau, rotindu-se şi dându-se de-a rostogolul, ultimele sloiuri de gheaţă, ridică mâna şi zvârli cămaşa în apă. Cămaşa căzu pe un sloi mic, suriu, acoperindu-l aproape cu totul şi vânturându-şi prin apă mânecile cadrilate. Sloiul cu cămaşa pluti mai întâi încet, parcă
nevrând să se depărteze, apoi îl prinse şuvoiul, îl suci, îl învârti, una din mânecile cămăşii înnegrite de apă dădu peste un bolovan şi săltă o clipă, luându-şi parcă bun rămas, după care totul dispăru la cotul râului.
Când Ksiuta îi căzu la picioare lui Ivan Kuzmici şi-i mărturisi că e însărcinată, bătrânul fu zguduit: doar fata nu mai mersese aproape deloc în sat şi fusese mai tot timpul în ochii lui.
— Cu cine? hârâi el, pătruns de un nemaiîncercat până
atunci sentiment de ruşine. Cu cine?
Ksiuta tăcea. Doar nu putea să-i spună că nici măcar numele acelui om nu-l cunoaşte, căci astfel, ruşinea i-ar fi 114
fost şi mai mare. Sta în genunchi în faţa bătrânului şi îşi apăra cu mâinile pântecul.
— Grişka-şoferul? zbieră înfuriat Ivan Kuzmici. Ticălosul ăla? Îl omor…
— Nu el… nu el… hohoti Ksiuta, îmbrăţişându-i cizmele.
— Că doar n-o fi Tihon… îşi aminti bătrânul de responsabilul cu achiziţiile de poame, fulgerându-i îndată
prin minte: „Boşorogul ăsta mai umblă şi-acum pe la muieri”.
O apucă pe Ksiuta de păr şi-o trase spre el, înfricoşând-o cu sclipătul ochilor lui injectaţi: Tihon a fost?
