— Din ce-l faceţi? întrebă, cuprins brusc de tristeţe, Tişa.
— Din grâuleţ, fiule, zise Sevastian Prokofievici. Îi bun rachiul nostru din grâuleţ, aşa-i?
— Aveţi serpentin, carevasăzică, şi toată aparatura?
întrebă tânărul cu şi mai multă amărăciune în glas.
— Avem, cum să n-avem! zise cu demnitate bătrânul şi, luând cu degetele un colţunaş, şi-l zvârli în desişul bărbii.
— Va trebui să predaţi totul, făcu Tişa dând păhărelul peste cap şi simţind, de astă dată cu plăcere, cum îl arde pe gâtlej rachiul.
— Dacă o fi ieşit vreun ucaz pentru asta, le-om preda.
— A ieşit demult, zise Tişa, mai turnându-şi un păhărel.
— La noi ucazurile astea ajung târziu, miji ochii Sevastian Prokofievici. Lena-i un râu de nu-i ştii capătul… Cât despre cotele de cereale, poţi fi pe pace. Daria, ian adă chitanţurile.
Le-o fi coperit şi colbul de când zac pe după icoane.
Tişa cercetă chitanţele cu multă luare-aminte. Într-adevăr, totul era în ordine.
— Instalaţia s-o predaţi mâine la sovietul sătesc. Amenda o plătiţi tot acolo, zise într-un târziu.
— În căzu’ ăsta să le predeie şi ăilalţi, interveni bătrâna.
— Cine mai are aparate de basamac? rămase Tişa cu condeiul în mână.
— Zaloghinii să ştii că n-au făcut-o niciodată pe turnătorii, zise Sevastian Prokofievici, aruncându-i bătrânei o privire cruntă… N-ai decât, feciorule, să umbli chiar matale prin magaziile altora, că de la noi n-ai să afli nimica.
— Vite câte aveţi? îl întrebă Tişa.
— Păi, cu ajutorul Domnului, să tot fie trei căluţi şi cam 25 Cealdon – locuitor de baştină al Siberiei (rus. reg.).
123
tot atâtea văcuţe.
— Oi, porci?
— Câte zece de fiecare. Ba mai avem şi-o capră, dacă
socoteşti că-i tot vită.
— Găini, gâşte?
— P-astea cine să le mai numere? Noi suntem familie mare, abia de mai încăpem în casă. Când ne-apucăm să
facem câte-o ciorbă dintr-aia mai grasă, hop, ne pomenim cu câte-un clapon şi-o găină mai puţin în ogradă. Şi-apoi, n-avem în sat decât o uliţă, de se-ncurcă pe ea toate gâştele şi găinile; tai câteodată un gâscan şi nici nu ştii: o fi al tău, sau al vecinului… miji din nou ochii bătrânul..
— Văz că sunteţi oameni înstăriţi, se scărpină cu creionul în ureche Tişa.
— Da ce, e rău să fie înstărit ţăranul? făcu pe un ton sec Sevastian Prokofievici. Că doar nici eu n-am trăit aşa toată
viaţa: am fost şi argat, am umblat şi cu karbasurile26 pe Lena… Pentru mine însă n-a făcut-o nimeni pe argatul! Toate câte le am îs dobândite uite, cu mâinile astea. Vezi ce mâini am: iau colţunaşul din oala şi nu mă frig, într-atâta-s de trudite.
— Da-n războiul civil de partea cui ai fost? întrebă cu speranţă în glas Tişa.
— De-a nimănui, că-mbătrânisem. Trecusem de şaizeci…
— Cum de-a nimănui? interveni din nou bătrâna. Da’ de roşii ăia răniţi, pe care i-ai ascuns, ai uitat?
— Păi i-am ascuns că erau răniţi, nu că erau roşii, rosti mohorât, închizându-se în sine, moşul.
Când Tişa se găti de plecare, Paşa coborî împreună cu el în curte, ca să ţină de zgardă dulăul slobozit din lanţ, şi, la poartă, îi şopti pe neaşteptate:
— Mâine la amiezi să vii la Măgura Strâmbă… Mă duc acolo să culeg măline…
Arătoase erau tufişurile de mălin de pe Măgura Strâmbă!
26 Karbas (karkaz) – ambarcaţiune pentru transport sau pescuit (rus., reg.).
124
Tufele ajunseseră să se îndoaie sub greutatea poamelor umezite de ploaia care se abătuse pe acolo peste noapte.
Culegeai câte un pumn de boabe de pe un ciorchine, le azvârleai pe toate-odată în gură, despărţind cu limba sâmburii de carnea poamelor, şi tot cerul gurii ţi se acoperea de-o dulceaţă vâscoasă. Tişa îndoia crengile pentru ca Daşa să poată culege mai lesne poamele, şi fata chiţăia ca o copiliţă atunci când picurii rămaşi de cu noapte plouau peste ea, i se strecurau pe sub piepţii sarafanului, sau i se prelingeau, dându-i fiori, pe spate. Cele două coşuri se umplură de poame cât ai clipi.
— Îs cam multe frunze! oftă Daşa. Va trebui să alegem iarăşi boabele.
