— Păi unu’ pe altu’ se isplotează. Aia el Almintrelea de un’
să fi avut ei trei cai şi trei vaci! răcni triumfător Spirin.
„Nu te lasă deloc în pace caii ăştia şi vacile”, gândi Tişa, dar tăcu din gură.
— O isplotezi şi tu pe nevastă-ta când îţi pune petice la turul pantalonilor, zise Eriughin.
— Da basamac oare nu fac Zaloghinii ăştia, ai? nu se 128
potoli Spirin.
— Dacă-i pe-aşa, po’ să zici că-ntreg satu’ îi numa’
chiaburi, ripostă Eriughin.
Spirin coborî glasul şi rosti insinuant.
— Afar’ de toate alelalte, Zaloghinii te împrumută ca să le-ntorci datoria muncind pentru ei.
— Cum vine asta? întrebă Tişa, încordându-se din nou.
Asta mirosea într-adevăr a exploatare.
— Uite-aşa, bine… În urmă cu vreo trei ani, într-o iarnă de foamete, m-a împrumutat Zaloghin, bătrânul, c-un sac de grâu. După aceea, în vară mă-ntâlneşte pe drum şi se uită la mine. Aşa, într-un fel. „Ce te uiţi, zic, crezi c-am uitat de datorie?” „Ba nu-ţi face griji, zice; Ai să-mi coseşti într-o zi cu nevastă-ta şi gata socoteala.”
— Şi tu?
— Păi ce să fac? Am cosit, bunînţeles…
— Da de datorie te-a iertat?
— M-a iertat, da nu l-am iertat eu pe el… Oare să dai cuiva pe datorie ş-apoi să-ţi iei datoria înapoi prin munca altora asta nu-i curată isplotare? Spirin apucă lista, o împunse cu mâna schilodită şi din nou îl sfredeli pe Tişa, cu ochişorii săi: Păi ăştia sunt chiar doişpe la număr, Zaloghinii adică!
Tocmai douăşpe suflete de chiabur care-ţi trebuiesc. La ţanc, carevasăzică!
— Doamne fereşte. Păi trei dintr-înşii sunt nişte copilandri, făcu Eriughin.
— Aşchia nu sare departe de trunchi. Copiii de chiabur ajung mâne chiaburi şi ei. Numa’ că mâne ăsta n-o să mai fie pentru ei. Da’ tu, tovarăşe Eriughin, îl pomeneşti cam des pe Dumnezeu. Or, se ştie că Dumnezeu nu există şi nu e cazul să te sperii de el. Eu îţi recunosc meritele, tovarăşe Eriughin, însă uneori stau şi mă minunez câte rămăşiţe ale trecutului mai porţi în tine. Să ştii că nu poţi trăi numa’ din merite vechi. Trebuie să câştigi merite noi faţă de puterea sovietică, îşi jucă ameninţător glasul Spirin.
Pe urmă îi trimise o uitătură lui Tişa şi slobozi în încheiere: 129
— Ş-apoi, tovarăşe Tughih, în probleme de interes obştesc e cazul să dai la o parte relaţiile personale…
Şi, oricât de mult i se răvăşi sufletul, Tihon le dădu la o parte.
Veniră ţăranii, aleşi în izba Zaloghinilor, îi explicară
mohorâţi, cu un aer de oameni vinovaţi, lui Sevastian Prokofievici că uite aşa şi aşa, vremurile de astăzi sunt aspre, deşi noi ştim că tu nu eşti câtuşi de puţin chiabur, totuşi trebuie cineva s-o facă pe chiaburul, să sufere pentru obşte, iar fiindcă tu eşti cel mai înstărit gospodar din sat, să nu te superi, dar te-am ales pe tine să faci sacrificiul ăsta, că
mâine-poimâine, vremurile poate s-or schimba şi-ai să te-ntorci acasă. Se repeziră feciorii mai mari ai lui Sevastian Prokofievici spre puştile lor, dar bătrânul îi opri cu un gest al mâinii: „Sângele nu naşte decât alt sânge, că bine încă n-a făcut nimănuia”. Le spuse apoi feciorilor Sevastian Prokofievici să înjunghie o viţea şi vreme de trei zile casa i-a fost deschisă pentru oricine ar fi poftit, şi-ntreg satul a băut acolo basamac, a cântat şi a jelit plecarea Zaloghinilor.
Suflet larg avea Sevastian Prokofievici şi n-a tresărit nici atunci când în casa lui şi-a făcut apariţia Spirin.
— Toţi erau acolo bineveniţi – şi-a zâmbit doar cu amărăciune în barbă, văzându-l pe Spirin că-i umblă ochii de colo până colo, pipăind cu privirea şi pereţii trainici ai izbei şi, mai ales, uriaşa comodă, de tip orăşenesc, adusă la timpul său de departe cu karbasul. Nu i-au venit să-i fie oaspeţi doar doi inşi: Eriughin, care s-a îmbătat crunt în bojdeuca lui de holtei, şi Tişa, care, de ruşine faţă de Daşa, plecase în taiga să vâneze raţe pe lacuri. Se nimeri însă ca el să revină în sat nu după plecarea Zaloghinilor, ci chiar în momentul plecării lor cu şlepul, astfel încât o mai văzu o dată pe Daşa, numai că o văzu de departe. Şlepul venise din aval, aducând de acolo, spre a se statornici în Teterevka, o altă familie de deschiaburiţi, numărând aceasta vreo cincisprezece suflete. Prima coborî pe mal o bătrână înaltă şi dreaptă, ţinând înaintea sa o icoană. În urma ei veneau mai 130
mulţi flăcăi şi fete, în mâini cu boccele şi saci; într-unul dintre saci se zbătea şi guiţa un purcel. Mai veneau apoi şi doi băieţandri, ţinând de mânere un samovar care sclipea vesel în mijlocul acelei tristeţi generale. Ultimul coborî de pe şlep un bătrân, cam de etatea lui Sevastian Prokofievici. Într-o mână ţinea o lampă de gaz, iar în cealaltă un grupaj de fotografii de familie, pus într-o ramă cu geam. Aşeză lampa jos, pe pământ, propti de picior, cu băgare de seamă, rama cu fotografiile, astfel încât chipurile străine de acolo prinseră
a se uita la sătenii strânşi pe mal, şi făcu o plecăciune norodului.
— De unde v-au adus? îl întrebă Sevastian Prokofievici.
— Din Vostreakovo, îi răspunse acesta, fără a se plânge de ceva, de parcă aşa şi trebuia să fie.
— Da pe noi încotro ne duceţi? îl întrebă Sevastian Prokofievici pe soldatul nearătos şi prăpădit din escortă, care avea un puşcoci la fel de prăpădit şi nearătos.
— Păi tot acolo, la Vostreakovo, smiorcăi din nas soldatul.
Ba în sus, ba în jos: asta-i viaţa voastră şi-a noastră… Da nu te necăji, tataie, că lumea de acolo-i cumsecade.
Sevastian Prokofievici îşi zise că nu e chiar prea departe, să tot fie numai vreo trei sute de verste, apoi se înţelese cu bătrânul acela bărbos şi cărunt ca familia lui să locuiască în casa lor, a Zaloghinilor, iar Zaloghinii – în casa lui din Vostreakovo. Că pe urmă, cu ajutorul Domnului, s-or rândui lucrurile iarăşi cum au fost.
Bătrâna din Vostreakovo se-apropie de Sevastian Prokofievici şi-i întinse icoana:
— Ia-o cu dumneata, om bun… Cum a stat pân-acuma icoana asta la noi acasă, să steie şi de-acuma încolo…
— Atunci luaţi-o şi voi pe-a noastră, îi zise Sevastian Prokofievici. Să ne aştepte şi ea pe noi.
Astfel făcură schimb de icoane cele două familii, deşi icoana familiei din Vostreakovo avea, poate, o ferecătură mai bogată.
