Stând pe dâmbul abrupt, la umbra unei zade, sub povara 131
rucsacului ticsit cu raţe vânate, care nu-i erau de nicio trebuinţă, Tişa o văzu pe Daşa mergând spre mal fără să se uite la nimeni şi ducând în braţe două cutii de bomboane cu muşcate alb-trandafirii. Părea tare abătută, deosebindu-se astfel de ceilalţi membri ai familiei sale, care păstrau un aer de mohorâtă demnitate. Confiscarea averii acestora, în ciuda eforturilor lui Spirin de a le freca ridichea măcar acum, la urmă, se desfăşurase fără dovezi de răutate, ai fi zis ca între neamuri, şi nu afectase decât bunurile imobile şi vitele mari.
Când Zaloghinii ajunseră în dreptul şlepului, totul păru că se repetă, dar în sens invers: prima care sui la bordul lui fu bătrâna cu icoana în braţe, veniră apoi feciorii ei cu nurorile, ducând la rândul lor mai mulţi saci! Într-unul dintre ei guiţa, de asemenea, un purcel; îi urmau şi pe dânşii doi băieţandri cu un ditamai samovar, în timp ce capul familiei, încheind procesiunea, ducea, subsoară, ca şi celălalt, o ramă cu geam sub care se rânduiau fotografii de familie. Postându-se la provă, Sevastian Prokofievici le zise celor de pe mal
„Rămâneţi cu bine!”, apoi şlepul se puse în mişcare. Nici dintre cei ce plecau şi nici dintre cei veniţi să-i petreacă nu plânse nimeni – o făcuseră pe săturate când închinaseră
pahare de basamac şi gustaseră din carnea viţelei înjunghiate. Tişa privea de pe mal şlepul, vedea fluturând în depărtare băsmăluţa Daşei şi simţea că nu mai vrea să
trăiască. Pe apa râului, lângă mal, se mai legănară o vreme penele strecurate din pernele celor ce plecaseră, apoi curentul le duse la vale.
Celor din Vostreakovo nu le fu dat să locuiască în casa Zaloghinilor: puse Spirin laba pe ea, dându-le-o în schimb pe a sa, aplecată pe-o rână. Apoi de la Zaloghini sosi cu şlepul o scrisorică din care reieşea că se instalaseră în casa goală a celorlalţi, că sătenii i-au primit bine şi că nu au de suferit niciun fel de persecuţii, dar că duc dorul satului natal.
Tişa hotărî să nu se mai ocupe de probleme obşteşti; plecă
în munţii Saian, la plutărit, doar să se afle cât mai departe de aceste locuri, să uite tot ce se petrecuse la Teterevka, totuşi 132
sentimentul de vinovăţie nu izbuti să şi-l înăbuşe. Într-unul dintre ziarele care ajungeau în răstimpuri la locul lui de muncă, întâlni odată un cuvânt pe care până atunci nu-l cunoscuse: „excese”. Gândi că-i un cuvânt foarte potrivit, dar că excesele săvârşite nu mai pot fi îndreptate. Într-o bună zi, sărind de pe o bârnă pe alta spre a desface cu ghionderul îngrămădirea de butuci care barase fluviul, lunecă, bârnele îl prinseră între ele şi îl schilodiră. Schimbă după aceea multe alte locuri de muncă, ele nimerindu-se să fie, însă, nu se ştie de ce, toate în domeniul colectărilor, până ce ajunse, în sfârşit, responsabil cu achiziţiile de poame, în care nu l-ai mai fi putut recunoaşte pe Tişa cel de odinioară.
Nevasta, Tihon Tihonovici şi-o alese din sfera comerţului: o nevastă potrivită pentru bunăstarea familiei. Copii nu le-a fost dat să aibă, nici dragoste prea mare n-a fost la mijloc.
Tihon Tihonovici călca de-a binelea pe alături în timpul călătoriilor sale destinate colectărilor, dar nu ştiu cum se întâmpla că toate alesele lui făceau parte tot din sfera comerţului şi nu se prea deosebeau de nevastă-sa. Tihon Tihonovici trăgea şi la măsea când şi când, mai făcea şi pe grozavul, dar la răstimpuri îşi amintea de tufele de mălin din Teterevka, unde se întâlnise cu Daşa, ca de faptul cel mai luminos din viaţa lui, fapt pe care el însuşi îl dăduse la o parte.
Ba uneori îl urmărea şi alt gând: atunci, atât el, cât şi Daşa erau încă lipsiţi de experienţă şi nu s-au ferit deloc: dacă ea s-a ales cu un copil? Totuşi n-a mai aflat nimic de soarta Zaloghinilor. Ar fi putut să afle, cum să nu, dar s-a temut. Cuvintele rostite în cabinetul acela raional: „N-ăi fi cumva şi tu neam de chiaburi? O să te verificăm, bagă de seamă…” l-au înfrânt. Iar acum era prea târziu să mai afle ceva.
Deşi nu se ştia cu nimic vinovat faţă de bătrânul Belomestnîh, pentru cele întâmplate Ksiutei, se cam temea să dea ochii cu el, ca şi când ar fi avut de dat socoteală
bătrânului Zaloghin pentru Daşa. Camionul în care se afla el, 133
responsabilul cu achiziţiile de poame, cu gândurile lui învălmăşite la trecut şi cu damigeana strânsă între pulpe, apoi Ksiuta cu copilul ei cel fără de tată, moşnegelul-ciupercar, tânărul de la geologie şi şoferul Grişa, îşi continua drumul spre Belaia Zaimka.
Iar de jur-împrejur – numai locuri frumoase. Într-un cuvânt: dulcele ţinut al poamelor.
134
5
Drumeagul tare, bine bătătorit, se curmă îndată după
răscrucea de la Şelaputinki. Începu de acolo un adevărat hăţaş de taiga, pe care nu două maşini, dar nici măcar două
căruţe n-ar fi putut să treacă una pe lângă alta, un drumeag cu apă neagră, stătută prin făgaşele adânci, sfârtecate de tractoare şi cu trunchiuri de arbori doborâte de-a curmezişul lor. Taigaua absorbea camionul ca şi când ar fi vrut să-l înghită, făcându-l să piară pentru totdeauna în pântecul ei întunecat. Crengile zadelor şi ale brazilor îi biciuiau pe călătorii care întârziau să se aplece acolo sus, în lădoiul maşinii şi, pătrunzând în cabina şoferului, se smulgeau de-acolo cu şuiere furioase. Roţile se înţepeneau mereu în glod, patinând şi împrăştiind în toate părţile clisa mocirloasă.
Şoferul era nevoit la tot pasul să oprească maşina, spre a zvârli sub roţi braţe de vreascuri, ba chiar şi prăştini.
Damigeana cu „esenţă” sălta vârtos între pulpele responsabilului la fiecare prăvălire a camionului în câte-o altă băltoacă.
Flăcăul de la geologie îl lăsă pe Exupéry deoparte, nemaiputând să citească: literele îi jucau pe dinaintea ochilor. Copilaşul Ksiutei însă, oricât de ciudat s-ar părea, nu plânse deloc, de parcă s-ar fi născut anume ca să fie hurducat astfel pe drumurile taigalei.
Pe Grişa îl dusese la disperare moşnegelul-ciupercar: bătea neîncetat cu pumnuleţul lui uscăţiv în acoperişul cabinei, ceea ce însemna că din nou zărise o ciupercă
135
nemaipomenită, crescută pe marginea drumeagului. Dacă
Grişa oprea maşina, moşneagul, cu o agerime nebănuită la vârsta lui, se rostogolea peste bordul lădoiului spre a reveni curând şi a le arăta celorlalţi, triumfător, câte-o ciupercă
uriaşă, cu fire gălbui de cetină lipite de pălărioară. În cele din urmă, Grişa îi declară bătrânului că nu poate opri chiar pentru fiecare ciupercă, drumul e şi aşa greu, astfel încât moşnegelul, lipit de bord, tot numai ochi, nu mai făcu decât să geamă zărind cum trec şi rămân în urmă minunăţiile naturii:
— Ce mai ciuperci au răsărit, ce mai ciuperci! îl împungea ascuţit cu cotul pe flăcăul de la geologie. Văzuşi ce darnică-i măicuţa-natură? Câtă bunătate zace într-însa? Au spurcat-o oamenii cu faptele lor de fum, da ea parcă nici nu se supără.
Da dacă s-o supăra? ’Mneatale, zic eu, ăi fi de departe?
— Sunt din Leningrad, bunicule, răspunse flăcăul de la geologie.
— N-am fost pe-acolo, l-am văzut numa-n poze, urmă
moşnegelul. Frumos oraş, nimic de zis. Atâta că frumuseţa asta se nalţă pe oseminte. Ţarul Petru fost-a, de bună samă, om mare, da pe câţi nu i-o dus la pierzanie prin cele mlaştini.
Pe câtă vreme natura uite ce burete o construit, da pentru frumuseţa asta n-o omorât pe nime.
Şi moşul învârti între degete un uriaş burete lăptos, cu iz de pământ, admirându-i perfecţiunea.
— Nu sunt de acord cu dumneata, bunicule, zise flăcăul de la geologie. Pe ce se sprijină oare natura, dacă nu tot pe nişte oseminte? Căci întreaga suprafaţă a pământului nu-i altceva decât oseminte. Apropo: chiar prin locurile pe unde trecem acum au fost descoperite în urmă cu câţiva ani nişte oase de mamut. Iar mai recent au fost scoase la iveală şi mormane de oase omeneşti. Întâi s-a crezut că-i o aşezare din neolitic. S-a dovedit apoi că nu este aşa: conformaţia craniilor e a omului actual. Aşa că bureţii dumitale cresc pe toate oasele astea.
Moşul căzu pe gânduri.
— Spui lucruri adevărate, da’ înfricoşătoare. Că dacă ai sta 136
