să potriveşti legile istoriei după legea naturii, ai putea afla temei la orice. Pe de altă parte însă nici nu sunt chiar aşa de înfricoşătoare. Moartea o şi-nceput să-mi dea târcoale, da’
dacă te gândeşti, aş putea să mai răsar şi eu barem în chip de ciupercă.
— Dumneata, bunicule, crezi în nemurirea naturii sau în Dumnezeu?
— Eu cred în ciuperci, răspunse maliţios moşnegelul. De pe lumea ailaltă încă nu s-o întors nime şi nu ne-o raportat cam cum arată ea. Poate că o şi fost născocită, ca să se teamă omu’ de pedeapsă pentru faptele sale din lumea asta, a noastră. Poate că nici pedeapsa asta n-o fi existând, însă
teama cu pricina îi şi ea o pedeapsă cât trăieşte omu’. Acum, când el o zburat în Cosmos, o fotografiat luna şi ălelalte planete, negăsind pare-se pe nicăiri „lumea ailaltă”, teama s-o împuţinat şi ea. Dar dacă teama-i mai puţină, păcatele-s mai multe!
— Poţi oare să clădeşti totul pe sentimentul ăsta, de teamă?
— Depinde de care teamă e vorba. Dacă tu îmi eşti şef, iar mie mi-e teamă de tine şi-ţi îndeplinesc ordinele, dar însă nu te respect, apăi asta-i o teamă rea, dăunătoare. Dăunătoare e şi pentru tine, şef, pentru că de iubit n-am să te iubesc niciodată, iar dacă ai să mori, n-are să-mi pese şi n-am să te pomenesc c-o vorbă bună. Îi dăunătoare şi pentru îndeplinirea ordinelor, întrucât, de teamă, am să-ţi îndeplinesc ordinele prosteşte, şi chiar de-or fi ele nişte ordine înţelepte, eu, temându-mă, oi strica totul. Îi dăunătoare şi pentru mine, căci din pricina ei n-am să mă
deschid nici în chip de floare şi n-am să răsar nici în chip de ciupercă, ci am să mă scorojesc precum o frunză veştedă, ruginită. Dăunătoare e şi pentru popor, pentru că dacă-l cuprinde pe unul, apoi trece şi la altul şi de-aici iese o teamă
nemăsurată, aidoma unui foc pe care nu-l bagi în samă.
Parcă nu arde pe nicăiri, da până la urmă scrumul s-alege de toate. Şi-apoi, există şi-o altă teamă, care nu-ţi e băgată în 137
suflet cu de-a sila, ci-i plăsmuită şi corcolită chiar de oameni.
E teama de a te afla în faţa judecăţii de apoi, când nu-ţi vei putea ascunde de ochii cei atotvăzători niciun păcat. Teama asta îl face pe om om.
— Deci tot crezi în Dumnezeu, bunicule?
— În moşul cel cu barbă căruntă care şade pe-un nor nu cred. Sunt şi eu moşneag, da n-am ajuns încă atotvăzător, şi nici alţi moşnegi atotvăzători nu mi-o fost dat să-ntâlnesc.
Voi, tineretul, ne credeţi pe noi, ăştia bătrânii, fie preaînguşti la minte, fie mult prea înţelepţi. Pe câtă vremenoi, moşnegii, suntem de tot felul, iar înţelepciunea şiprostia se amestecă uneori în noi, la fel ca şi-n ăi tineri.
— Bine, dar ai amintit adineaori despre ochii cei atotvăzători de la judecata de apoi. Socoteşti, prin urmare, că
există cineva care să aibă asemenea ochi?
— Ochi care să privească primprejur şi să vadă totu’ nu are nime. Dar ochi care să se uite în propriu-ţi suflet şi să
vadă totu’ trebuie să aibă fieşcare, iar de temut să se teamă
de propria lui judecată de apoi. Asta însamnă că ea, conştiinţa noastră, îi Dumnezeu’ nostru. Cât despre lumea ailaltă, asta, pesemne că-i o poveste, dar o poveste folositoare, ca să ne mai sperie. Şi-i de trebuinţă sperietura asta, de mare trebuinţă, ca omului să-i fie frică de-a face fapte rele. ’Mneatale nu ţi-e frică?
— Nu ştiu, rosti nesigur flăcăul geolog. De făcut ceva rău n-am să fac: tata şi mama m-au educat cum se cuvine, bunicule. Mi-e frică însă că n-am s-ajung să fac lucruri bune.
— Păi asta se cheamă tot lucru rău: să nu faci lucruri bune. Aşa că frică ţi-e pe bună dreptate. Că ce e sufletu’
omului? Ştiinţa voastră zice că-i tot o energie?
— Mă rog, se poate spune şi aşa. O energie spirituală.
— Da o fi pierind oare energia asta spirituală? Uite,
’mneatale văz că citeşti o carte… Cine-o scris-o?
— Un francez… Saint-Exupéry.
— N-am auzit… De Guy de Flaubert şi de Gustave Maupassant ştiu, da de Zuperi ăsta încă nu… Mai trăieşte?
138
— Nu. El a fost aviator. A murit într-o catastrofă aeriană.
— Ei, vezi, el o pierit, da dacă unu’ ca ’mneatale, om de altă naţie, stai şi-i citeşti cartea departe de Franţa lui, tocmai în taigaua siberiană, însamnă că energia lui spirituală n-o pierit. Este?
— Este.
— Păi atunci ia să te gândeşti câţi oameni cumsecade or fi fost de la începuturile noastre, ale omenirii: ei au murit, da energia lor spirituală continuă şi azi să vieţuiască printre noi şi să ne încălzească, precum lumina soarelui. Uite, eu la Leningrad, cum zisei, n-am fost, da pe la Moscova m-am abătut. Unii vin acolo, la Moscova, cu nişte liste cât toate zilele date de neamuri şi de cunoştinţe. Aleargă cu sufletu’ la gură şi cutreieră magazinele, cumpără tot ce le pică-n cale: de la motoare de barcă pân-la ţâţarniţe pentru muieri, iar capitala nici n-o văd ca lumea. Gonesc întruna ca bezmeticii Sigur că m-a căptuşit şi pe mine lumea cu asemenea liste, numa’ că eu nu le-am dat atenţie. Le dau naibii, mi-am zis, de ţiţarniţe, că mi-o trecut vremea să le mai deschei, ia să mă
duc mai bine pe la muzeuri. Mai întâi, încă fiind la gară, m-am alăturat unor escursionişti, da nu mi-o plăcut: parcă aş fi mers c-o turmă. Şi-am plecat de unul singur. Uneori e cazul să mai tragi cu urechea şi la ghizii ăia, alteori însă e bine să
stai şi să prăveşti de unu’ singur ce e de prăvit, fără să-ţi mestece şi să-ţi bage pe gât alţii tot soiu’ de lămuriri. M-am oprit, de-o pildă, în faţa unui portret… Tare m-o răscolit.
Fusese adus din altă ţară. Se îmbulzea lumea înaintea lui şi nu degeaba. Era înfăţişată acolo o femeie. Arăta gânditoare.
da şi zâmbea, aşa, numa-n colţul gurii. De câte veacuri o zâmbi zgripţuroaica, în felul ăsta, da uite că stând eu acolo, mi-o dăruit şi mie ceva cu surâsu’ acela al ei… Mi-o dăruit din energia de care vorbişi adineaori. Asta o făcut pictorul cu surâsu’ ei, al femeii. Şi-atunci ştiu că m-am gândit: treburile de soiul ăsta sunt destoinice, sunt ca nişte nori albi, de energie spirituală, care plutesc peste noi şi ne înrâuresc viaţa. Eu zic că tocmai în asemenea nouri au început oamenii 139
să găsească chipul lui Dumnezeu. Mai sunt însă şi fapte rele.
Câţi tirani şi alţi satrapi mai mărunţei n-au trăit pe lume de-a lungul istoriei, oare n-au împrăştiat şi ei o anume energie?
Ei bine, eu zic că pluteşte şi asta deasupra noastră, doar că
