în chip de nouri negri, înrâurindu-ne şi ea. În poveştile noastre i se zice „diavol”. Asta-i dezlegarea tainei, tinere. Cine însă şi cărui nor – anume – ălui alb sau ălui negru – îi va da sprijin, asta depinde de conştiinţa fieşcăruia. Numa’ că ăl de nu va adăuga nimic la norul alb se va risipi precum un fum netrebnic, iar fumul ăsta tot la norul ăl negru va trage…
— I-ai împuiat capul flăcăului, mormăi, pe jumătate aţipit, Tihon Tihonovici. Te-am ascultat şi eu, da n-am priceput un lucru: dacă eu, bunăoară, nu-s nici scriitor.
nici pictor, şi deci nu scriu cărţi şi nu pictez tablouri, cam ce-aş putea să adaug la norul ăsta, alb?
— Un surâs, Tihon Tihonovici, un surâs, rosti blajin, moşnegelul.
140
6
Acest moşnegel, amator de ciuperci, cunoscut în lume sub numele de Nikanor Sergheevici Barhotkin, era şi el un soi de pictor, fapt despre care însă nu-i prea plăcea să vorbească.
Acum, intrase într-al şaptezeci şi cincilea an de viaţă, dar încă pe vremea când învăţa la şcoala parohială, îl uimea pe învăţător cu aptitudinile sale întru arta desenului. La lecţia de religie, de pildă, sta frumuşel şi desena case de-ale cealdonilor, bătrâne şezând pe prispă, ţărani veniţi la târg, cerşetori adunaţi în preajma bisericii. Cel mai bine îi ieşeau figurile de cerşetori: avea o memorie bună şi când zărea câte un chip chinuit, îl păstra în minte până în clipa când se apuca să-l aştearnă cu creionul pe hârtie. Ştia să folosească
şi vopselele, pictând răsărituri şi apusuri de soare siberiene, cu reflexele lor albastru-înflăcărate, luna galbenă, mohorâtă, lunecând peste garduri albăstrui, cai de toate culorile, ai câte unor nuntaşi, cu panglici purpurii prinse de coame, purtând în goană, de-a lungul uliţelor troienite, sănii pictate, pline de lume, vreun urs cafeniu, ridicat în două labe şi înfruptându-se cu zmeură. Vopselele costau scump, şi taică-su se făcea foc pe Nikanorka din pricina asta; era un kerjak27 cam avar, stăpân pe o dugheană deasupra uşii căreia spânzura firma:
„Articole chimice şi de vopselărie, Barhotkin & Co”, deşi nu era vorba de niciun fel de companie.
27 Rascolnic, adept al unei secte religioase din Rusia, care s-a separat de biserica ortodoxă oficială la mijlocul sec. al XVII-lea.
141
— Te ţii de fleacuri, băiete, obişnuia să spună Barhotkinsenior. Trebuie să înveţi meseria de negustor, nicidecum să
mâzgăleşti poze. Ce venit îţi aduc ele?
Îl irita mai cu seamă pasiunea cu care Nikanorka îi picta pe cerşetori: desenele acestea le rupea fără cruţare.
— Ce interes ai, mă, să-i zugrăveşti pe pârliţii ăştia? Omul bogat n-o să-şi agaţe în veac asemenea poză în casă, să-i amintească mereu de necazul altora, iar cel sărac cu atât mai. puţin: săracul stă cu gândul la bogăţie, necum la ăi calici.
Când a început primul război mondial, Barhotkinsenior a adus într-o zi acasă un tablou de bâlci pe care îl cumpărase la o tarabă. Tabloul îl înfăţişa pe eroul de atunci, cazacul Kozma Kriucikov, călare pe un armăsar şi ţinând în suliţă, ca pe o frigare, patru soldaţi germani deodată, care spânzurau în aer bălăbănindu-şi picioarele.
— Poţi să copiezi poza asta? Numai să iasă mare. Ţi-oi da culori de ulei şi pânză dintr-aia bună.
Până atunci, Nikanorka nu pictase decât cu acuarele pe hârtie, la vopsele adevărate de ulei şi la pânză nu-ndrăznea nici să viseze.
— Pot, zise el.
— Da încă un gherman ai putea să adaugi, ca să fie socoteala rotundă?
— Pot, repetă băiatul.
Timp de vreo două săptămâni trudi asupra pânzei, rezultând un tablou cât toate zilele, identic cu cel mic, de bâlci, doar că nările armăsarului călărit de Kriucikov se umflau mai tare, iar în suliţă, atârna un al cincilea gherman: pentru ca imaginea să fie mai convingătoare, Nikanorka îi dădu însuşi chipul kaizerului Wilhelm.
— Asta da! zise Barhotkin-senior. Asta nu mai e ca cerşetorii ăia ai tăi.
Şi agăţă tabloul chiar în vitrina dughenei, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de simţămintele sale patriotice.
La câteva zile după aceea, îşi făcu apariţia în preajma 142
prăvăliei negustorul Kareakin, cel cu magazinul de galanterie. Privi îndelung tabloul, apoi, netezindu-şi părul uns cu ulei de brusture, îl întrebă pe Barhotkin-senior:
— De unde ai făcut rost de ăsta?
— Nikanorka al meu l-a pictat, răspunse Barhotkin-senior, şi pentru prima oară în glasul lui răsună o vădită mândrie pentru iscusinţa feciorului.
— Nu-l vinzi?
— De vândut nu-l vând, zise celălalt, da dacă vrei, îţi pictează Nikanorka un altul, la fel. Cât dai pentru treaba asta?
Negustorul oferi trei ruble. Barhotkin-senior pretinse zece, până la urmă se învoiră la cinci, şi Nikanorka osteni din nou, copiind, cu limba scoasă, de astă dată propriul său tablou.
Cel mai mult îi plăcu negustorului kaizerul, cu ochii lui ieşiţi din orbite ca la raci. A fost primul tablou vândut de Barhotkin-junior. Veniră apoi şi alţi negustori: măcelarul, brutarul, băcanul. Niciunul nu voia să rămână mai prejos decât ceilalţi, fiind dornici cu toţii să-l aibă în prăvălie pe viteazul Kozma Kriucikov şi cerând fiecare ca tabloul lui să
fie mai mare decât celelalte, majorând, corespunzător în acest scop, şi suma oferită. Nikanorka se şi plictisise tot copiind mereu unul şi acelaşi lucru: încerca să le mai diversifice ghermanilor înfipţi în suliţă expresia chipurilor, iar pe armăsarul lui Kriucikov îl făcea când roib, când sur, cu pete, când negru, esenţa tablourilor rămânând însă aceeaşi.
Cu timpul, băiatul începuse să-l urască în sinea lui pe cazacul cel neînfricat, iar într-una dintre copii chipul acestuia căpătase chiar o expresie de răutate şi cruzime, ca şi când călăreţul l-ar fi înfipt în suliţă şi pe el, pe Nikanorka, în timp ce trăsăturile sărmanului kaizer ajunseseră să pară
întrucâtva simpatice prin aerul lor de adâncă suferinţă, lucru care, din fericire, n-a fost remarcat de cumpărătorul respectiv. Apoi, într-o zi, dugheana fu vizitată de însuşi ispravnicul, care îl mângâie pe Nikanorka părinteşte pe cap.
În acele zile trebuia să sosească la Zima o delegaţie ce colecta 143
daruri pentru ostaşii aflaţi pe front, poate că avea să vină şi un general, astfel încât delegaţia trebuia să fie întâmpinată
cum se cuvine: cu pâine şi sare şi cu portretul ţarului. La primărie însă nu exista decât un portret din cele mai obişnuite ale acestuia: o simplă litografie într-o ramă cu geam, or ispravnicul ar fi vrut să se distingă în ochii şefilor.
Ca atare, îi comandă lui Nikanorka să picteze el un portret.
