Treaba era urgentă, astfel încât, datorită importanţei acesteia, Nikanorka fu scutit să mai vină la şcoală şi stătu trei zile şi trei nopţi, pictând mustaţa şi eghileţii ţarului.
Portretul a fost aprobat de ispravnic şi dus apoi, împreună cu pâinea şi sarea, la tren.
Nu sosi niciun general, însă bravul locotenent-colonel, cu braţul prins într-o eşarfă neagră, căruia i-a fost prezentat Nikanorka, gătit, cu acest prilej, mai acătării, îl lăudă pe băiat, ba chiar spuse, adresându-se celor din jur:
— Nu s-au împuţinat talentele în Rusia, nu s-au împuţinat…
După aceea, Nikanorka fu nevoit să picteze portrete ale ţarului şi pentru liceu, şi pentru gară, şi chiar pentru secţia de poliţie.
În timpul războiului civil, Nikanorka fu recrutat în armata albă, devenind ordonanţa ştabs-căpitanului28 Oceakovski.
Ştabs-căpitanul se răsfăţa cu votcă, cu trasul scatoalcelor şi cu ilustrate pornografice. Zărindu-l într-o zi pe Nikanor că
face nişte schiţe cu creionul, îi porunci să deseneze, la scară
mai mare, unele din aceste ilustrate şi ordonanţa le desenă, strâmbându-se, neştiutor cum era, cu silă de provincial.
Ştabs-căpitanul ajunsese apoi să se laude cu aceste desene în faţa altor ofiţeri, zicându-le cu un zâmbet ironic:
— Iacătă, domnilor, ce soldat depravat am eu drept ordonanţă… Deşi mutra nu-l arată astfel câtuşi de puţin.
Tont, tont, dar în realitate satir.
Nu i-a plăcut lui Nikanor armata albă, iar după ce doi dintre consătenii lui de la staţia Zima şi-au pierdut viaţa, 28 Grad intermediar între locotenent şi căpitan (în armata ţaristă).
144
bătuţi cu vergile pentru că la execuţia unor partizani-bolşevici au căutat să tragă pe lângă ţintă, a dezertat, trecând de partea Armatei Roşii. Aici avu din nou prilejul să-ţi pună la încercare îndemânarea într-ale desenului: nu numai că scrise diverse lozinci, dar pictă şi panouri înfăţişând soldaţi mărunţei, jalnici, din armata albă, luând-o la sănătoasa din faţa baionetei mânuite de un uriaş ostaş
roşu cu stea în cinci colţuri pe budionovcă29.
Când Nikanor reveni la Zima, puterea sovietică era instaurată pe deplin. Din pricina colaborării sale cu albii, Barhotkin-senior fusese executat, iar portretele ţarului şi cele ale lui Kozma Kriucikov, pictate de Nikanorka, parcă
intraseră în pământ. În perioada n.e.p.-ului, Nikanor redeschise o vreme fosta lor prăvălie de chimicale, însă
ocupaţia asta nu-i era pe plac. În treburile legate de comerţ
se dovedise a fi prea încrezător şi, totodată, neîndemânatic, o scotea cu greu la capăt, şi, în cele din urmă, dădu faliment.
Începu apoi să deseneze alte portrete, lucru din care îşi scotea o pâine. În anii treizeci însă, când vremurile se aspriră, o persoană de vază venită pe acolo consideră că întrun portret, aflat la clubul feroviarilor, se întrezărea o tainică
batjocură a celui ce-l pictase, observaţie câtuşi de puţin conformă cu realitatea: dacă chipul respectiv avea, într-adevăr, ceva strâmb într-însul, asta nu se datora decât faptului că mâna desenatorului obosise la un moment dat, şi nicidecum vreunei alte cauze. Totuşi persoana lui Nikanor trezi suspiciuni, iar cu acest prilej ieşiră la iveală toate celelalte: şi portretele ţarului, şi tatăl cel pus la zid, şi timpul petrecut de Nikanor în armata albă, şi chiar neizbutita lui încercare de a o face pe n.e.p.-manul.
Drept urmare, Nikanor ajunse, pentru, o vreme îndelungată, în Orientul îndepărtat: a lucrat mai întâi la tăiat de pădure, pe urmă la construcţia unei linii de cale ferată, iar dacă mai desena câte ceva, apoi făcea numai lozinci şi panouri, portrete refuzând să picteze, dragă Doamne, din 29 Bonetă de o formă aparte, purtată de ostaşii Armatei Roşii.
145
nepricepere. Mulţi oameni de treabă îi fu dat lui Nikanor să
întâlnească acolo şi multe discuţii interesante îi fu dat să
asculte la câte un foc de tabără. Pe unele nu le prea înţelegea, totuşi căuta mereu prilejul să le asculte şi îşi dădea seama că astfel devine, cu încetul, mai luminat la minte.
Într-o zi, după ce războiul luase sfârşit, Nikanor fu însărcinat să decoreze interiorul unui club sătesc înălţat în preajma şantierului noii căi ferate, drept ajutor fiindu-i adus un japonez, prizonier de război, pe nume Kuroda-san, ce se îndeletnicea şi el cu pictura. Curând, Nikanor îşi dădu seama că japonezul este pictor adevărat, fiindu-i din acest punct de vedere mult superior. În schiţele pe care Kuroda-san le făcea cu creionul, oamenii nu numai că arătau ca şi cum ar fi fost vii, dar el izbutea totodată să redea pe hârtie trăsăturile esenţiale ale caracterului acestora, lăsând la o parte amănuntele mai puţin importante.
Şeful unităţii de pază se arătase binevoitor faţă de Kuroda-san după ce acesta îi făcuse un portret nevesti-sii, cu ocazia zilei ei de naştere, ba chiar îi dăruise japonezului o mapă
mare de piele cu coli de hârtie – hârtie foarte bună – pentru desen, dând în acelaşi timp dispoziţie ca nimeni să nu-l împiedice să deseneze tot te pofteşte, în afara unor obiective speciale.
— Eşti om bun şefu’, îi zise Kuroda.
— Ei, cum să fiu bun, zâmbi şeful. Sunt sever, nu am voie să fiu bun.
— Funţia ta este sever, sefu, nu tu… Rusu în zeneral este om bun… Când mă duc înapoi în Zaponia, am s-arăt desenele mele, pe oamenii rusi, la toată lumea: iote ţe oameni buni este rusii. Că în ziarele noastre oamenii rusi erau desenaţi cum fiarele sălbaţise… Propaganda rea, sefu… Ruşii este buni…
— Bine, o să te ajutăm să-ţi duci desenele în Japonia… îi promise şeful şi, mai târziu, îşi ţinu promisiunea.
Kuroda-san şi Nikanor se împrieteniră şi se împăcară
foarte bine unul cu altul. Un singur lucru nu izbutea să
146
înţeleagă japonezul: de ce un om atât de bun cum era şeful trebuia să păzească un alt om atât de bun ca Nikanor, care nu era japonez şi nu luptase împotriva Rusiei.
De felul lui, Kuroda-san era din Hiroshima şi ştia că
asupra oraşului său fusese aruncată bomba atomică. Îi rămăseseră acolo mama, tatăl, doi fraţi mai mici, şi el nu ştia ce se întâmplase cu ei.
