— Că ce-i ăla copil? zicea responsabilul cu poamele.
Copilul îi o cupă a naturii în care putem turna fie venin, fie…
fie… se bâlbâi el, căutând un cuvânt potrivit,
— Fie esenţă, zise în glumă Grişa.
— Aşa e. Fie esenţă, se întristă fără veste responsabilul.
Eu, de pildă, cine oi fi? Sunt tocmai copilul plin cu esenţă.
— Halal copilaş… zâmbi în barbă, fără răutate, Ivan Kuzmici.
— D’apoi să ştii că are dreptate Tihon Tihonovici, zise moşnegelul-ciupercar. Tot ce sălăşluieşte în noi până-n ziua de azi o fost clădit încă din copilărie. Eu, bunăoară, mai semăn a prunc la vedere numa’ prin faptu’ că-s la fel de zbârcit. Da dacă ai scormoni mai bine în mine; ai da tot de Nikanorka de odinioară, pe care îl trăgea tata de ciuf.
Vorbind pe cinstite, mie nu-mi plac copiii care nu poartă
155
recunoştinţă părinţilor. Şi totuşi, zău că nu-i sunt nici eu recunoscător tatălui meu. Nu-i sunt recunoscător fiindcă o băgat frica-n mine. Credea că frica e ăl mai bun dascăl. E
drept, te-nvaţă şi frica ceva, da ce anume? Să te supui unor treburi cu care nu eşti de acord. Or, dacă te supui la ceea ce urăşti şi dispreţuieşti, însamnă să ajungi şi tu la fel cu ceea ce dispreţuieşti, şi nu mai poţi atunci da înapoi de la frica aceea a ta. Un singur fel de frică trebuie să bagi în copii: frica de propria lor conştiinţă. Frica asta-i o frică, pot spune, curajoasă. Când copiii se fac măricei, iar viaţa le strecoară în suflet câte-o frică ruşinoasă, apoi frica asta se-mpiedică de frica cea curajoasă ca de-un bolovan şi dă înapoi…
— Exagerezi matale rolul educaţiei de familie, Nikanor Sergheevici, zise Grişa. Pe mine, tata şi mama nu m-au învăţat lucruri rele şi nici n-au căutat să-mi bage frica-n oase. Da când am început a ieşi din curte în stradă, uite că
m-a cuprins frica. Golanii umblă cu cuţitele, beţivii zac pe jos, s-aud înjurături de mamă, vecinul o păruieşte pe nevastă-sa… Acasă, aşa ceva nu mi-a fost dat să văd. Şi iaca atunci s-a trezit frica în mine: că nu semăn cu cei de pe stradă, aşa cum nu seamănă muşcata de acasă cu ciulinii de-afară. M-au bătut golanii de câteva ori, că eram, cică, băiatul mamii, şi-atunci n-am mai vrut să par nevolnic în ochii lor. Mi-am făcut şi eu rost de-un cuţit, mi-am pus şi eu cizmele „cu fandoseală”…
— Cum „cu fandoseală”? întrebă flăcăul de la geologie.
— Aşa. Întorci pe dos marginea carâmbilor şi-ţi vâri în ei pantalonii… Odată am venit acasă spre dimineaţă, cea dintâi beţie mi-a întors în mijlocul ariei stomacul pe dos. M-am dezbrăcat în grădiniţă până la brâu şi-am turnat peste mine o găleată de apă rece. Tocmai atunci vine la mine maică-mea şi mă-ntreabă: „Da ce-i fi având pe piept, Grişenka dragă?”
Când mă uit: tot pieptul mi-era numai semne de la sărutat, da cine mă sărutase, zău dacă mai ştiam. Abia împlinisem şaptesprezece ani. Mama a înhăţat atunci o cârpă udă şi când a început să mă ardă cu ea peste obraz… – în ziua 156
aceea m-a bătut ea pentru prima oară! Atunci mi-a scăpat o înjurătură – strada mă învăţase. Mama a început să plângă
şi zice: „Oare aşa te-am învăţat noi: eu cu taică-tu?” Sigur că
nu mă învăţaseră aşa, da vezi că învăţătura lor n-a rezistat în faţa învăţăturii altora.
— Păi de ce ţi-ai ales dascăli răi? se încruntă Tihon Tihonovici. Oare nu umblă pe uliţă şi dascăli buni?
— Umblă, dădu din cap Grişa. Numai că dascălii ăştia buni sunt de cele mai multe ori plicticoşi, ţi se face lehamite de ei. Iar dacă se-ntâmplă să dai uneori de-un dascăl bun, deloc plictisitor, apăi îţi faci din el un Dumnezeu. E de-ajuns să-i observi însă vreun cusur mai mărunţel, care nu se loveşte cu vorbele sale înălţătoare, şi ţi se face fărâmiţe Dumnezeul, precum un trunchi putred. Capeţi frică de vorbele alea înălţătoare: toate ţi se par mincinoase. O
pisălogeală făţarnică, sub care se ascund propriile păcate. Pe când dascălii răi par totdeauna interesanţi, originali, deloc pisălogi. De aceea şi începi să-i imiţi, să faci taman ca ei.
Uite-aşa am ajuns la optsprezece ani să înfund şi puşcăria: pentru joaca aia a mea, cu cuţitul. Slavă Domnului că n-am izbutit să omor pe nimeni. Că aş fi săvârşit poate şi-un omor, de frică să nu par lipsit de curaj.
— Acu’ te-arăţi într-o lumină prea proastă, Grişa… Ian mai amestecă-ţi esenţa cu nişte cvas dintr-ăsta, de merişoare, zise Tihon Tihonovici. Pedeapsa pentru huliganism ţi-ai ispăşit-o, într-adevăr, cum scrie la carte, da ai devenit om, nu ucigaş, şi-acu’ toată lumea te respectă.,
— Tot frica m-a salvat, zise Grişa. La puşcărie m-am aflat nu numai printre huligani-cuţitari. Erau acolo şi ucigaşi sadea. Voiau şi ăia s-o facă pe dascălii. Dar m-a apucat frica să nu ajung ca ei. N-aş’ mai fi scăpat atunci doar bătut cu cârpa udă. M-aş fi ales şi cu blestemele mamei.
— Tocma’ asta-i frica aceea curajoasă, interveni Nikanor Sergheevici. Or, ea vine tot de la educaţia pe care ţi-au dat-o părinţii. Câtă energie, şi din cea albă, şi din cea neagră, nu cheltuieşte neamul omenesc ca să-l preschimbe dintr-odată
157
pe om, din cap până-n picioare! Energia cea albă încă n-o izbutit, din păcate, s-o facă, dar nici cea neagră, din fericire.
Or, dacă întreaga omenire şi-ar fi propus numa’ un singur ţel: să sădească în copii frica cea curajoasă, frica de propria lor conştiinţă, iaca atunci s-ar fi petrecut cea mai măreaţă
revoluţie.
— Da ce, Revoluţia din Octombrie nu e cea mai măreaţă?
se încruntă Tihon Tihonovici.
— Deocamdată e cea mai măreaţă… fu de acord Nikanor Sergheevici. Însă atunci când lumea se mută dintr-un bordei vechi într-o izbă nouă, e cazul să controleze nu numa’ toate pernele şi boccelele, dar şi cusăturile cămăşilor pe care le poartă, ca să nu aducă în casa nouă purici, ploşniţe şi păduchi din bordeiul cel vechi. Uite, eu, de-o pildă, am adus cu mine frica din bordeiul cel mai vechi, am încercat să-i fac de petrecanie cu gaz de lampă, dar ea, precum o ploşniţă, nu se lasă omorâtă cu una, cu două. Şi unde mai pui că-i şi o ploşniţă vicleană: când se satură de sânge, se preface a fi un greieraş cumsecade, pare că ţârâie acolo, într-o crăpătură, şi tu te simţi mulţumit. Copiii noştri nu mai cunosc, de bună
samă, frica aceea, a mea, totuşi frica de propria lor conştiinţă
e la ei cam puţintică.
Nikanor Sergheevici mai dădu peste cap un păhărel de
„esenţă”, gustă din peştele de pe masă şi îi zise flăcăului de la geologie:
— ’Mneata să nu crezi că am ceva cu tineretu’. E mai bun ca noi. Se pune însă întrebarea: e mult mai bun sau nu? Ar trebui să fie mult mai bun. Să luaţi de la noi tot ce-i frumos, da ploşniţele noastre să nu vi le băgaţi în casă… Care-i numele ’mneatale?
— Serioja Laciughin30, spuse flăcăul.
