— Ba nu bat într-acolo, nu te teme, Tihon Tihonovici, zise pe un ton împăciuitor ciupercarul.
Îşi luă cu o mână farfuria adâncă cu ciorbă de peşte într-însa, iar cu cealaltă, tava de tablă înflorată, pe care se aflau felii de pâine.
— Vedeţi, tava asta îi mai lată decât farfuria. Da farfuria îi mai adâncă. Dacă ai turna ciorbă pe tavă, ea s-ar revărsa mai larg, da de luat cu lingura ţi-ar fi mai greu s-o iei, n-ai putea, zic eu, nici să umpli lingura. Or taman asta voiam să
spun: că intelectualitatea noastră o devenit mai întinsă, s-o revărsat pe suprafaţa întregii noastre glii, da încă n-are îndestul adâncime.
În clipa aceea, Grişa, uitând de cele pe care le spusese adineaori cu privire la magazioneră, interveni, supărat:
— Da Gagarin? Da navele noastre atomice? Da hidrocentrala de la Bratsk, care-i aici, la nasul ’mneatale, 161
Nikanor Sergheevici? Cine oare le-a realizat pe toate astea dacă nu clasa muncitoare laolaltă cu intelectualitatea?
— Am clădit, e drept, hidrocentrala de la Bratsk, da asta însamnă tehnică. Pe Puşkin al nostru, Grişa dragă, încă nu l-am clădit. Şi nicio mulgătoare din pozele pe care le-ntâlnim în revista „Ogoniok” nu ne surâde până una-alta aşa cum surâde femeia din portretu’ acela străvechi din străinătate.
— Ia vezi, ia vezi, nu umbla cu de-astea… cum le zice… cu ploconiri… rosti cu voce groasă responsabilul cu poamele.
— Da de ce? zâmbi moşnegelul. Doar nu mă-nchin capitalului ori imperialismului străin, ci surâsului creat de un artist, de un truditor, care pentru mine nu-i străin tocma’
pentru că-i om truditor. Capitalismu’ eu l-am studiat prin păruielile suferite de la tata: era un capitalism mititel ăla, da’
tot josnic şi el. Iar pe vremea războiului civil am mirosit şi ce-i acela imperialism atunci când de faţă cu mine ofiţerii kolceakovişti beau coniac împreună cu ăi americani, uitându-se cum şuieră prin aer vergile abătute asupra soldaţilor. Mi-am dat sama cam ce fel de intelectuali erau ăia.
Să ştiţi că pun la inimă toate câte privesc noua noastră
intelectualitate, pentru că nu am devenit eu un intelectual şi pentru că doresc să văd împlinit la ea tot ce nu mi s-a împlinit mie. Ca întindere, intelectualitatea noastră o pus cu botu’ pe labe orice soi de capitalism. Adâncime n-avem îndestul. Iar dacă vom izbuti să adâncim această întindere pe care am cucerit-o, dacă vom ajunge la a treia spiţă de intelectuali, atunci ne vom pomeni într-o bună zi că suntem cel dintâi popor de intelectuali din întreaga lume. Şi moşnegelul îşi încheie declaraţia, dând voiniceşte peste cap păhărelul cu „esenţă”.
— Mare harababură e-n capul tău, Nikanor, oftă din greu responsabilul cu poamele. Te trage aţa ba către latura cea albă, ba către a trandafirie… Tu chiar că nu eşti, ca să zic aşa, alb-negru, ci alb-trandafiriu de-adevăratelea… Păi ia spune, bre: cine o să are, în cazul ăsta, cine o să stea la strung?
162
— Cum adică „cine”, Tihon Tihonovici? se miră
ciupercarul. Intelectualii. Căci intelectual poate să fie şi-un ţăran, şi-un muncitor, nu numa’ un profesor. Şi apoi, acela care zice despre sine că-i intelectual şi din pricina asta umblă cu nasu’ pe sus, se poate oare numi intelectual?
răspunse ciupercarul.
— Aici îţi dau dreptate, Nikanor Sergheevici, zise cu hotărâre Grişa. Ţin minte că l-am dus odată cu maşina pe-un lector venit de la Irkutsk. Şi după ce s-a îmbătat omul…
— Tu treaba asta să n-o pui în cârca intelectualilor… îl ameninţă cu degetul responsabilul cu poamele.
— Aici nu-i vorba de faptul că respectivul s-a îmbătat, ci de felul în care a făcut-o, preciză Grişa. Câte unul se îmbată, iar după aceea se trânteşte cuminţel într-o băltoacă. Aspectul exterior al societăţii îl strică, desigur, însă rău nu face nimănui, decât lui însuşi. Altul o mai face niţel şi pe grozavul, mai iscă gălăgie, mai ţine câte-un logos, dar toate astea cu un dram de înţelegere le poţi accepta: vrea inima de bărbat să se desfăşoare. Că băutura scoate la suprafaţă tot ce i-a zăcut la fundul inimii înainte de-a duce sticloanţa la gură. Vorba ceea: ce ţine ăl treaz în minte, aia îi iese celui beat din gură. Ei bine, oaspetele de care vă zisei a ţinut întâi şi-ntâi o conferinţă despre situaţia internaţională, şi toate câte le-a spus privitor la criza capitalismului şi la progresul din ţările în curs de dezvoltare au fost pe deplin la nivelul unui intelectual. Pe urmă am plecat la vânătoare, să-mpuşcăm niscaiva raţe sălbatice. Ca un făcut însă, n-am dat de nicio raţă şi nici n-a trecut vreuna pe lângă noi. Am aprins atunci un foc, am tras câte-o duşcă şi uite-atunci a luat-o lectorul nostru la vale: au pornit să-i iasă din gură
bancuri unul mai porcos ca altul. Şi nici măcar nu erau nişte porcării mai nevinovate, din cele pe care le mai zic şi eu, păcătosul, ci unele c-un dedesubt ticălos. Şi îl văd că
încearcă în felul ăsta să se dea bine pe lângă mine, un simplu şofer, să devină, ca să zic aşa, mai popular, s-o facă
pe democratul. Zice câte-un banc şi tot el râde. Eu tac. „Ţi-oi 163
spune acum unul, zice, de-ai să te lingi pe degete”. Şi-mi spune, într-adevăr, dar unul dintr-alea că-i duhnea din gură
vechiul regim. „Ei, cum e? mă-ntreabă. Ţi-a plăcut bancul?”
„Nu, zic, nu mi-a plăcut deloc. Dumneata pesemne că nu eşti de neam din Siberia?” „Da de ce mă-ntrebi?” „Pentru că, zic, la noi, în Siberia; toate naţiile au trăit totdeauna în pace şi nu s-au obidit una pe alta, iar cuvântul «jidan» l-am auzit pentru prima oară la puşcărie de la nişte deţinuţi de drept comun.” A tras cu coada ochiului la mine, cam speriat, auzind că am stat la puşcărie, dar după aceea a mai supt din sticloanţă şi şi-a pierdut de tot ruşinea. „Fă-mi rost, măi Grişa, de-o muiere dintr-acelea, o ţărancă vânjoasă, că m-au ostenit tragediile mele orăşeneşti.” Eu însă i-am răspuns cam aşa: „Sunt şi eu muieratic, tovarăşe lector, dar codoş încă n-am avut prilejul să fiu. Şi-apoi, muierile nu sunt o marfă
deficitară, ca să faci rost de ele pe sub mână.” Mai târziu, când ne aflam în drum spre casă şi treceam pe lângă o fermă
de păsări, lectorul, beat de-a binelea, a coborât din maşină, vorba ceea, să mai dea la raţe, când colo, vede pe iaz un cârd de gâşte de-ale statului. Niciuna, nici două, haţ puşca şi dă-i şi trage în gâştele alea: aghesmuit cum era, a crezut că sunt gâşte sălbatice. I-am smuls puşca din mâini, dar a apucat, nemernicul, să împuşte două dintr-un foc. Şi totuşi, se socoteşte şi el a fi un intelectual.
— Nu, ăsta nu-i intelectual, zise moşnegelul. Asemenea bancuri n-au provenit din neam de intelectuali, sau de ţărani, sau de muncitori, ci din stirpe negustorească.
Comerţu’ particular, în afara celor ce vând la piaţă, noi, fireşte, l-am lichidat. Mai există însă câte unul de care ai zice că-i salariat de stat, da care se poartă ca un negustor particular get-beget. Joacă unul dintr-ăştia rolu’ de om al statului, da dacă l-ai dezbrăcat de vorbele lui prefăcute, n-ai vedea în faţă decât un băcan, sau un negustor de chimicale, sau unul de galanterie. Eu am avut mare noroc în viaţă că
mi-o fost dat să întâlnesc în Orientul îndepărtat mulţi intelectuali adevăraţi şi să mă încălzesc la spusele lor. Un 164
adevărat intelectual nu se dă bine pe lângă popor, nu-l linguşeşte niciodată. Cu poporul el vorbeşte serios, aşa cum ar vorbi cu sine însuşi, pentru că şi el însuşi îi poporul.
— Dar ce este, după părerea matale, poporul? îl întrebă
flăcăul geolog.
— Poporul sunt cei mai buni oameni din popor. Iar ca să fii dintre cei mai buni, nu depinde numa’ de învăţătura pe care o ai. Arina Rodionovna, dădaca lui Puşkin, fie-i ţărâna uşoară, ea o fost poporul, deşi n-avea învăţătură, ba l-o făcut şi pe Puşkin să fie poporul.
— Iar nu te-nţeleg, Nikanor, îşi jucă cutele de pe obraz responsabilul cu poamele. Ba zici că lucrul de căpetenie îi învăţătura, ba că sufletu-i bun, chiar dacă n-are învăţătură.
— Sufletu’ bun îi lucru de căpetenie, numa’ că, neavând studii, îi slab. Pe când un suflet rău, cu cât îi mai învăţat, cu atât îi mai înfricoşător, spuse ciupercarul, apoi se întoarse către stăpânul casei: Hai să bem, Ivan Kuzmici, în sănătatea nepotului ’mneatale, că ne-am depărtat de el cu discuţia. Ba nu, aş zice că nu ne-am depărtat, ci că am mers chiar către dânsul prin ce-am vorbit. Fie ca el să aibă un suflet bun, şi învăţat. D-apoi cine se-nghesuie, dincolo de împrimezul ăsta, în ţâţişoara mâne-si? Oare nu Rusia de mâne?
Auzind cuvântul „Rusia”, responsabilul cu poamele scutură din cap, îşi mai turnă un păhărel de „esenţă” şi începu să cânte cu o voce neaşteptat de subţire pentru trupeşia lui:
