— Pentru pace! răcni responsabilul cu poamele, aruncându-se la pieptul bătrânului Belomestnîh. Ehei, Ivan Kuzmici, păi eu cu dumneata… păi dumneata cu mine… păi noi cu toţii… Şi-oi rămâne cu tine, ţinutul meu cel drag… Da, 33 De la Mamai, numele hanului tătărăsc ale cărui hoarde au fost înfrânte în bătălia de la Kulikovo (1380).
168
oi rămâne! Unde să mă mai duc!
Şi lăcrimă din belşug din pricina multelor lui simţăminte care n-ar fi putut fi exprimate prin vorbe. După aceea adormi pe scaun, aşa cum şedea, cu capul căzut în blidul cu varză
murată. Grişa şi flăcăul de la geologie se duseră să se culce în fânărie. Pătrunzând printre crăpături, vântul noptatic vânzolea fânul, şi acesta se foia, respira, de parcă ar fi fost viu, voia să împărtăşească oamenilor din gândurile sale, dar nu putea s-o facă. Scârţâia în bătaia vântului şi cumpăna crăpată a fântânii, legănându-şi gâtul prelung pe sub stelele ostenite, dar care continuau să le dăruiască lumină
oamenilor. Şi vor trebui să-şi reverse încă multă vreme lumina, pentru ca oamenii, atraşi de greutatea pământului, să-şi poată înălţa uneori frunţile, spre a se uita la stele şi a medita la faptul că, pe lângă lucrurile hazlii sau triste, pe lângă cele bune şi cele josnice, pe lângă viaţa şi moartea de pe Pământ, mai există şi necuprinsul Universului.
Moşnegelul-ciupercar fu culcat într-o odăiţă lăturalnică pe un cântător pat de fier cu bile nichelate, iar în clipa când Ivan Kuzmici îi făcu lumină, aducându-i o lampă cu gaz, Nikanor Sergheevici văzu deasupra patului una din muşamalele lui cu lebede albe. „Au ajuns şi aici”, zâmbi în sinea sa cu tristeţe. De adormit însă, adormi repede şi avu un vis neobişnuit. Se făcea că se află împreună cu japonezul Kuroda într-o pădure ciudată, plină de nişte ciuperci uriaşe, mai înalte ca omul, iar ei amândoi taie cu ferăstrăul tulpina de necuprins a unei asemenea ciuperci, ca s-o ducă apoi, cu camionul lui Grişa, tocmai la Hiroshima, spre a o arăta omenirii, făcând-o să se ruşineze de existenţa altor ciuperci înfricoşătoare, născocite de oameni.
Cât despre omul cel mititel, acesta probabil că nu visa nimic, deoarece nu avea încă un trecut şi, prin urmare, nici amintiri, amintiri din care se şi nasc visele noastre.
169
9
Serioja Laciughin se trezi înaintea tuturor. Grişa sforăia dulce lângă dânsul, trăgând prin somn peste el tot cojocul pe care Ivan Kuzmici li-l dăduse amândurora să se învelească.
Cerul, de un albastru intens, stingea lumina stelelor» acum ne trebuincioasă, cu geana de purpură iţită la marginea din zare a taigalei, din care, încet şi maiestuos, se făurea soarele.
Căutând să nu-l trezească pe cel de-alături, Serioja se strecură târâş pin fân şi sări de sus pe pământul înrourat al dimineţii, pământ care, atunci când îl simţi sub tălpi, îi dădu o senzaţie de trăinicie, de nesfârşită continuitate a vieţii.
Scrise apoi pe o filă ruptă din blocnotes: „Vă mulţumesc pentru ospitalitate. S. Laciughin”, agăţă fila de cuiul bătut în perete, lângă uşa casei, unde mai atârna o vechitură de ham, îşi petrecu palma peste blana lui Charlie, care se învârtea prietenos la picioarele lui, şi trecu pragul portiţei, încercând să nu facă zgomot cu inelul ei de fier.
Până la locul de popas al expediţiei erau vreo patruzeci de kilometri, astfel încât trebuia să grăbească pasul, ca să
ajungă acolo înainte de căderea întunericului. Dar atunci când omul are douăzeci de ani, picioarele i se mişcă uşor, ca şi când pământul nu i le-ar atrage, ci dimpotrivă, le-ar împinge la fiece pas următor. În geanta cu inscripţia
„Aeroflot”, ducea, pe lângă volumaşul lui Saint-Exupéry, mai multe scrisori şi telegrame destinate membrilor expediţiei, misive adunate timp de-o lună la oficiul poştal de la Zima, apoi o scrisoare deosebită de celelalte, precum şi câteva 170
cutioare de cartuşe. Asupra lui nu avea niciun fel de armă, în afara unui briceag de turist. Faptul că se găsea acum de unul singur faţă în faţă cu taigaua îi crea un îmbucurător sentiment de demnitate şi forţă bărbătească, forţă ce dospeşte în om odată cu gândurile şi cu paşii care îl tot duc înainte. Experienţa de viaţă a lui Serioja era încă firavă, dar chiar şi experienţa unui tânăr adaugă ceva la uriaşa experienţă a întregii lumi şi în acelaşi timp reprezintă, de fiecare dată, un fenomen unic în felul său. Gândul lui Serioja se duse la cei pe care îi lăsase la Belaia Zaimka. „Ce oameni minunaţi sunt cu toţii şi cât de diferiţi între ei, îşi zise. Cât de puţin cunosc totuşi viaţa, dacă moşulică acela, ciupercarul, mi se păruse la început a fi un pensionar dintr-ăia plicticoşi, cu care n-ai ce discuta altceva decât despre ciuperci.” Şi când te gândeşti că el, Serioja, nici măcar nu cunoştea întreaga poveste a lui Nikanor Sergheevici Barhotkin, după
cum n-o cunoştea nici pe aceea a responsabilului cu poamele, iar dacă le-ar fi cunoscut, probabil că ar fi căzut şi mai mult pe gânduri, căci Istoria aceea cu literă mare o alcătuiesc, de fapt, istoriile cu literă mică.
Drumul de ţară pe care mergea Serioja îl duse la Şelaputinki, sat înşirat de-a lungul unei singure uliţe şi aşezat pe malul unui râu. Multe case, arătând a fi încă
destul de trainice, păreau pustii, părăsite, căci aveau ferestrele astupate cu scânduri bătute cruciş. Oamenii însă
se mai zăreau ici-colo. O bătrână încălţată cu o pereche de galoşi pe piciorul gol şi ducând pe umeri o cobiliţă tocmai traversa uliţa. Zărindu-l pe Serioja, bătrâna se opri în mijlocul uliţei şi îi zise:
— Mai stai oleacă, flăcăule… Găleţile îmi sunt goale… Să
nu te pască nenorocul…
Serioja se supuse şi rămase în loc.
Târşindu-şi galoşii prin colbul de pe uliţă, bătrâna se duse la fântâna de alături, adăpostită sub un acoperiş năpădit de muşchi verzui-murdari, făcu de două ori să uruie lanţul, scoţând apă din adâncuri întunecate, agăţă cu agerime de 171
capetele cobiliţei găleţile acum pline ochi şi se porni din nou să traverseze uliţa. Ajunsă în mijlocul ei, îşi încetini paşii şi-i zâmbi tânărului:
— Acu’ poţi să te duci în drumul matale… O să-ţi meargă
în plin…
Serioja îi zâmbi la rândul lui, apoi, acordându-le parcă un sens misterios, păşi peste şiragul de stropi străvezii prelinşi de pe marginea găleţilor şi neabsorbiţi încă de stratul de colb.
Pe bătrâna aceea o recunoscuse, deşi ea nu păru a-l recunoaşte, lucru care, de fapt, nici nu era de mirare: câţi geologi nu trecuseră pe-aici de-a lungul vremii. Era o văduvă
cu feciorii plecaţi pe la marile şantiere şi se oferea cu bucurie să găzduiască peste noapte pe cei ce se abăteau prin acele locuri, neluându-le Doamne fereşte, pentru asta, nici măcar un bănuţ. Odată, poposind la rândul lui acolo şi petrecându-şi noaptea în tindă, alături de culcuşul împrejmuit cu scânduri al unei viţele îngrijite ca ochii din cap, Serioja ieşise în zorii zilei în ogradă şi se apucase să-şi facă obişnuita gimnastică de dimineaţă. La un moment dat, o zări pe băbuţă cum stă c-o cârpă într-o mână, privind la el speriată
şi închinându-se:
— Ce-ai păţit, sărăcuţule? O fi dat vreo boală peste matale? Om zgâlţâit de stropşeală am mai văzut, da unu’ de săltăreală, ca matale, ba.
— Fac gimnastică, bunicuţo, râse Serioja. Gimnastica de dimineaţă.
— Da ce-o fi asta gemenastică? întrebă, neînţelegând, bătrâna.
— Vreau să am muşchii tari, o lămuri Serioja.
Bătrâna veni atunci la el şi-i întinse braţul.
— Ian cearcă ici, fecioraşule. Nu te teme, că nu-mi frângi oasele.
Serioja îi pipăi braţul mai sus de cot şi simţi deodată sub degete ghemul mic, dar pe drept cuvânt tare ca fierul, al muşchiului ascuns de mâneca sarafanului şi atât de puţin potrivit, în aparenţă, cu degetele aceleiaşi mâini, schilodite de 172
