bătrâneţe şi de muncă.
— Însamnă, fecioraşule, că gemenastica asta eu o fac în fieşcare zi de dimineaţă şi pe câmp, şi în grădina de legume.
Numa’ de săltat aşa, ca matale, încă nu mi-o dat prin cap să
salt.
Cam aşa era băbuţa aceea.
Curând, Serioja ajunse în dreptul magazinului sătesc. Pe uşa acestuia apăru fără veste o altă cobiliţă, doar că stropii care se prelingeau de pe cele două găleţi erau aici de-o culoare vişinie. Săteanul care ducea cobiliţa se legăna zdravăn, dar, după toate aparenţele, nu numai din pricina poverii prea grele. Sugea întruna, dintr-o ţigară, încercând zadarnic s-o reaprindă.
— Ce ai acolo? îl întrebă mirat tânărul, arătând cu capul spre găleţi.
Omul se clătină, privindu-l binevoitor, şi râse gros, ceea ce făcu ca ţigara pe care o mozolea să cadă într-una dintre găleţi.
— Ce să fie, nişte strâmbă-gură… zise, apucând cu două
degete ţigara şi zvârlind-o din găleată. N-are a face, cu niscai tutun o să fie mai tare.
— Ce-i aia „strâmbă-gură”?
— E-un vin. Aşa i-am zis noi. Ni l-au adus în butoaie, tocma? din Moldova. O fi fost el bun, da pe drum s-a acrit. Îl bei, îl bei şi nu simţi nimic. Numa’ dacă treci de-o juma’ de vadră, te ameţeşte şi el oleacă. Da a doua zi te doare capul şi-ţi vezi gura strâmbă. D-aia i-am şi zis „strâmbă-gura”. Vrei să
guşti şi matale un strop? Stai, nu-ţi face grijă, că am şi-o cană la mine.
Omul puse jos găleţile, scoase din buzunar o cană de aluminiu, o şterse cu poala hainei, o umplu cu vin din găleata în care nu căzuse ţigara şi i-o întinse lui Serioja:
— Gustă.
Serioja gustă: era un vin sec, curat, cu un uşor gust acrişor.
— Să ştii că-i un vin foarte bun, îi zise săteanului.
173
— Da de ce-i acru? făcu neîncrezător acesta.
— E un vin special, fără zahăr. Îi zice vin sec.
— Cum să fie sec dacă-i ud? Faci glume cu mine, flăcăiaş, îl ameninţă cu degetul omul; îşi puse iar cobiliţa pe umăr şi se duse în drumul lui. Tot face glume lumea cu noi, mormăi, tot face glume.
„Chiar că nu m-a crezut”, gândi Serioja, dar nu încercă
niciun sentiment de superioritate faţă de naiva neîncredere a săteanului. Ştia prea bine că prin ţinutul acesta al poamelor nu se aducea aproape niciodată vin sec, aşa încât era firesc să nu întâlneşti pe-aici nişte fini cunoscători ai acestuia. Pe-aici lumea bea votcă, zicându-i vin, spirtul îşi păstra cu demnitate numele, iar toate soiurile de vin alcoolizat, indiferent de culoarea lor, purtau aici numele de „rozaliu”.
Din fericire, Serioja nu căpătase părerea eronată, aşa cum se întâmpla cu mulţi tineri orăşeni de vârsta lui, că
deşteptăciunea omului depinde de numărul unor cunoştinţe superficiale privitoare la mărcile de vin şi de automobile sau la discurile muzicale la modă. Aici, prin ţinutul poamelor, tânărul întâlnise mulţi oameni ce dovedeau naivitate într-o seamă de lucruri pe care el ajunsese să le cunoască de la sine încă din copilărie. În schimb, dădea, la rândul său, deseori dovadă de naivitate în probleme pe care le cunoşteau ei, tot din copilărie.
Serioja ajunse la marginea satului, coti pe o potecă a taigalei, simţind sub tălpile bascheţilor proeminenţele rădăcinilor de zadă şi o luă de-a lungul râului care-şi făcea auzit de după trunchiuri vuietul vioi, călăuzitor, în adierea de vânt născută de goana râului, se legănau uşor florile de mareh tea şi de răscoage, alcătuind, laolaltă cu molcoma legănare a cetinii, o zvonire aparte a taigalei, pe care poate că
ea, taigaua, o credea a fi deplină tăcere. Căci pădurea aceasta imensă cunoştea şi alte stări, când trăsnete orbitoare i se înfigeau în trunchiuri, despicându-le şi dând naştere unor incendii pustiitoare, sau când viscolele îşi slobozeau urletul de lup flămând, zgâlţâind şi rupând arborii şi 174
grămădind în ogrăzile sătenilor atâta omăt, încât, dimineaţa, nu mai izbuteau să deschidă uşile izbelor şi erau nevoiţi să le sfărâme pe dinăuntru cu securea.
Oamenii care cunoşteau îndeaproape taigaua au alcătuit de-a lungul vremii multe legende şi cântece despre cruzimea ei, dar aceiaşi oameni îi cunoştea… şi bunătatea, care li se înfăţişa deseori prin licărirea gingaşă a boabelor rotunjoare, verzi-trandafirii, de căpşuni sălbatici, prin transparenţa mată
a tufelor da afini, prin sclipitoarele cheaguri de sânge ale coacăzelor alpine, prin stropii purpurii ai merişoarelor, prelinşi pe marginea unor frunze tari, lăcuite, prin zborul zgomotos al cocoşului-de-pădure, purtând în guşă dulcea povară a poamelor ce i le dăruise tot ea, taigaua.
Curând, tânărul dădu de-o colibă, una din acelea în care îşi găsesc adăpost pe vreme de iarnă vânătorii şi a cărei uşă
proptită cu un butuc, după toate aparenţele, proaspăt tăiat dintr-un arbore. După legile taigalei, pe care ajunsese şi el să
le afle, ar fi trebuit să găsească înăuntru câte ceva lăsat pentru următorul drumeţ abătut pe acolo. Deschizând uşa şi intrând înăuntru, găsi, într-adevăr, pe masă, un pachet, folosit deja, de sare, câteva cutii de chibrituri, iar agăţaţi în perete, doi lipani uscaţi la soare. Luă cu el unul dintre peşti, în schimb lăsă pe masă o cutioară de alice. Propti apoi la loc uşa cu butucul şi îşi continuă drumul, rupând din mers câte o felie de lipan şi simţind în nări, îmbibat în solzii peştelui, mirosul unor mâini necunoscute, afumate la focuri de tabără. Sfârşind cu peştele, îşi potoli setea cu un pumn de afine-vinete; lunecându-i printre degete, boabele se desfăcură
uşor de pe crenguţele tufei întâlnite în cale şi-i lăsară în gură
gustul acriu, răcoritor, al sucului, lipindu-i de cerul gurii şi o frunzuliţă subţire.
Mai târziu, Serioja dădu şi de un mormânt singuratic, deasupra căruia zăcea un bolovan de granit. De cruce – nici urmă, ori poate că nici n-o fi avut. Prin muşchiul care acoperea piatra, desluşi o inscripţie săpată grosolan cu dalta:
„Timofei Şadrin, căutător de aur. 1902”. Aplecat peste 175
bolovan, continuă să dea la iveală câteva slove: „N-a făcut rău nimăruia”. Mai stătu o vreme înaintea mormântului, simţind în vârful degetelor răceala pietrei funerare, după
aceea porni mai departe. Multă lume îşi găsise sfârşitul pe aceste meleaguri, venind din cele patru zări cu cizme scâlciate în picioare şi cu site de fier în spate, să caute aurul cel binecuvântat, cel în veci blestemat, şi lui Serioja i se păru deodată că întrezăreşte printre arbori umbrele lor încă vii, rătăcind şi astăzi fără hodină. Unii dintre ei veneau neînsoţiţi de nimeni şi n-avea cine să le sape numele în pietrele de pe mormânt. Şi iată că fire din acel nisip aurifer, de care poate că ei nici nu dăduseră vreodată; păru să se prefire de undeva către Serioja, împletindu-se cu sclipitorul şirag al stropilor de apă prelinşi de pe găleţile băbuţei care-i urase mai adineaori să-i meargă în plin.
„N-a făcut rău nimăruia”, repetă în sinea lui tânărul.