— Cu atât mai mult îţi poate fi soţ, de vreme ce ţi-e bun camarad, replică pe un ton vesel Zagoreanski, iscodind cu vădită curiozitate chipul lui Laciughin. Ştii, mi-a plăcut felul în care ai privit cărţile astea. Să mă ierţi însă pentru pedanterie, dar a spune „îmi cer scuze” este o exprimare nu tocmai decentă. În felul ăsta pare că-ţi ceri scuze dumitale însuţi. Corect e să spui „vă cer scuze”.
Laciughin deveni, într-adevăr, soţul Irinei. Bătrânul Zagoreanski începuse să petreacă ceasuri întregi în compania lui Volodea, vorbindu-i despre cultura Bizanţului, despre Sparta, despre Roma antică, iar şuviţele roşcate ale părului, scăpate de sub tichie, fluturau ca nişte limbi de flacără peste ochii săi tineri, ce doar din când în când păreau să
îmbătrânească, atinşi de umbra unor triste analogii.
— Cursul de istorie antică este scurtat mereu într-un mod inadmisibil, zicea el, azvârlindu-şi în sus mâna pistruiată, de parcă ar fi căutat prin aer un paloş spartan. Eu înţeleg lozinca: „Să ne lepădăm de lumea cea veche”. Dar trebuie oare să ne lepădăm de tot ce-a fost creat ce către lumea 180
veche? Lumea veche nu înseamnă numai sclavie şi tiranie.
Ea mai înseamnă şi cultură. Publius Ovidius Naso scria: Dacă uitând de nimicuri, vom trece la griji mai de seamă,
Dacă porni-vom departe, cu pânzele toate în vânt, Chipul cătaţi a vă fi luminat, stăpânit de blândeţe: Blând se cuvine-a fi omul, iar crâncene fiarele doar.
Or, eu văd în jurul meu prea multă încrâncenare şi prea puţină blândeţe. Lepădaţi-vă de Nero, de Caligula, dar nu de Naso. Şi-apoi, chiar pentru a te lepăda de ceva, e necesar mai întâi să studiezi bine obiectul de care te lepezi. Tragedii istorice insuficient studiate se târăsc dintr-o epocă într-alta, iar o tragedie se poate transforma într-o farsă, aşa cum avertiza Karl Marx, un excelent cunoscător al istoriei. Un nou Caligula ar putea să nu apară înveşmântat într-o togă
luxoasă. El ar putea să poarte o foarte modestă tunică de model militar şi să doarmă pe o saltea aspră. Studierea istoriei este, într-adevăr, un autoavertisment pe care şi-l face omenirea.
Când se întâmpla ca părintele lui Volodea Laciughin, muncitor din tată în fiu, să-l viziteze pe Zagoreanski, intelectual din tată în fiu, ei găseau de fiecare dată un limbaj comun, deşi, aşezaţi la un pahar de ceai, ba uneori, ca s-o recunoaştem şi pe asta, la un păhărel de votcă, mai discutau şi în contradictoriu despre câte şi mai multe.
— Ia spune, n-ai venit dumneata, odată, la mine, în nouă
sute şaptesprezece, să bei un ceai? îl întrebă într-o zi, cu un aer şiret, profesorul pe bătrânul Laciughin. Doar ai făcut parte pe vremea aceea din gărzile roşii…
— Parcă nu-mi amintesc… zise acesta, vădind şi el o anume şiretenie. Da ce, dumneata ţineai – pe-atunci o ceainărie pentru gărzile roşii? Parcă aşa ceva nu se afla pe-atunci.
— Veniseră la mine într-o zi nişte ostaşi dintr-aceştia. S-au 181
uitat primprejur, s-au învârtit prin odaie, n-au găsit nimic reprobabil. Pe urmă, unul dintre ei mă întreabă: „Spuneţi-mi, aţi citit toate cărţile astea?” „Aproape toate, zic. Iar cele pe care încă nu le-am citit, am să le citesc de-acum încolo, dacă
mai apuc.” I-am văzut pe ostaşii aceia că erau tare zgribuliţi.
Căci afară, vorba ceea: „Colindă vântul, stârnind nămeţi”38.
„N-aţi vrea, îi întreb, să beţi un ceai, dintr-ăla, de-al vechiului regim?” S-au uitat ei unul la altul. „Vrem”, mi-au răspuns.
Ne-am aşezat la masă, ne-am apucat să bem ceai. Pe urmă îi aud spunându-mi: „Să nu vă simţiţi obijduit, cetăţene profesor. Aşa sunt vremurile acum.” „Cum sunt?”, îi întreb.
„Aspre”, zice unul dintre ei. „Crunte”, zice un altul.
„Revoluţionar-eroice”, afirmă un al treilea, „Dar pe care dintre eroii străvechi îi cunoaşteţi?” îi întreb. Au căzut pe gânduri.
Apoi unul zice: „Pe Om Muromeţ”39. Altul: „Pe Stenka Razin”40. Un al treilea adaugă: „Pe Emelian Pugaciov”41.
„Foarte bine, zic însă omenirea a existat cu mult înaintea lui Muromeţ, Razin şi Pugaciov. Aşa încât copiii voştri vor trebui să citească multe cărţi, ca să se poată înţelege pe ei în omenirea asta mare.” Şi-atunci mă întrebă: „N-aţi putea, cetăţene profesor, să ne povestiţi câte ceva despre eroii din vechime?” Le-am vorbit despre faptele eroice ale lui Heracles.
Pe urmă îi întreb la rândul meu: „Care consideraţi dumneavoastră că a fost fapta eroică cea mai de seamă a lui Heracles?” Ce credeţi: mi-au răspuns în unanimitate că
aceasta a fost curăţirea grajdurilor lui Augias. Şi-ntr-adevăr, aş zice că au avut dreptate. Grajdurile sufletelor noastre trebuiesc curăţite continuu, altminteri se pot aduna acolo nişte straturi mirositoare, încât… dar suntem la masă şi nu e 38 Din poemul Cei doisprezece, de A. Blok.
39 Erou legendar din bâlinele ruseşti.
40 Bazin, Stepen (Stenka) Timofeevici (anul naşterii nu se cunoaşte –
executat în 1671), cazac de la Don, conducător al războiului ţărănesc (1867—1671) din Rusia.
41 Pugaciov, Emelian Ivanovici (născut, se pare, în anul 1742; executat în 1775), cazac de la Don, conducător al războiului ţărănesc (1773—1775) din Rusia.
182
cazul să mai insist. De curăţit aceste grajduri trebuie curăţite însă cu băgare de seamă, ca nu cumva să-i loveşti peste picioare, cu grebla ori cu lopata, pe caii cei mai buni.
— Şi cam care ar fi caii ăştia cei mai buni? Caii de curse?
Caii aristocratici? insistă Laciughin-senior. Dar cu cei de povară ce te faci? Pe ăia îi poţi lovi peste picioare?
— Nu. Intelectualitatea rusă încă n-a făcut niciodată zile amare unui cal de povară, zise Zagoreanski. Întreaga mişcare a narodnicilor s-a ivit din respectul faţă de ţăranul care produce pâinea cea de toate zilele, iar din ţărani aţi odrăslit şi voi, muncitorii. Dar dacă încă Puşkin le zicea traducătorilor din literatura universală „caii de poştă ai culturalizării”, cum ne puteţi numi pe noi, intelectualii ruşi?
Bidivii arabi?
Laciughin-senior clătină din cap şi zâmbi cu blândeţe:
— Ba nu, Apollinari Viktorovici, ce fel de bidiviu arab poţi fi ’mneatale? ’Mneatale eşti cal de povară. Tragem împreuna Rusia înainte. Pentru feciorul meu şi pentru alţii ca el, noi vă
suntem vouă, intelectualilor, în veci recunoscători. Nu toţi însă izbutesc să ajungă la cultură. Planurile cincinale sunt o treabă importantă, dar, vai, defel uşoară. Vine muncitorul acasă, sleit de puteri, cade în pat şi n-are gând decât să
adoarmă mai repede. Nu-i mai arde lui de Heracles.
— Cunoştinţe de prisos nu există pe lume, săgetă în sus arătătorul lui Zagoreanski. Deseori pe oameni îi sleieşte de puteri lipsa de cunoştinţe. În viitor vor fi descoperite noi tipuri de energie, capabile să-l dezrobească pe om şi să-i ofere posibilitatea de a-şi afirma energia spirituală. Dacă nu vom apuca noi acele vremuri, le vor apuca nepoţii noştri, dacă nu ei, atunci strănepoţii…
