Soarele-l oprea în loc cuvântul,
Şi cuvântul ziduri năruia.
189
Îţi amintesc pe undeva de Maiakovski:
Ştiu în cuvânt câtă putere-i,
Cât zvon de-aramă e-n cuvânt…
Grozave, mai ales, versurile astea din final „Şi zăngănind, târâş, zoresc trenuri din zări, să lingă-a poeziei nezălezite mâini…” Ce „z” superb: sună ca metalul, nu-i aşa? Mai departe însă, mă refer la Gumiliov, sunt stihuri mai slăbuţe.
Cam prea frumoase. De fapt, şi Blok are multe versuri proaste. „Hai, înfige-mi, tu îngerul meu de mai ieri, înfige-mi în inimă tocul pantofului tău franţuzesc…” E de-a dreptul vulgar.
Iar Sciţii n-aduc deloc a poezie rusească. Noi nu suntem sciţi, nici asiatici, ci altceva. În schimb Idei de libertate, Pedeapsa, Cei doisprezece – asta da! Ahmatova însă n-are deloc versuri proaste. Totuşi mie îmi place mai mult Ţvetaeva. În poezia ei totul vibrează ca într-un stâlp de înaltă
tensiune. Am căpătat odată pentru trei zile culegerea ei de versuri într-un volum, şi n-am dormit trei nopţi ca să-l transcriu în întregime la maşină. A luat tata într-o zi o primă
la uzină şi mi-a cumpărat o maşină de scris. „Poate o ieşi ceva, zice, din tine.”
— Şi crezi că o să se întâmple asta? îl întrebă cu prudenţă
Serioja.
Krivţov se albi ca varul la faţă:
— Nu ştiu, zise. Nu mai sunt deloc tânăr. Am şi împlinit şaisprezece ani. Pe urmă, întrebă cu voce sugrumată: Vrei să-ţi recit nişte versuri de-ale mele? Dar să nu spui nimănui.
— Nu spun, promise Serioja.
Krivţov coborî de pe scăriţă, se întoarse cu spatele la fereastră, astfel ca obrazul să-i rămână în umbră, şi rosti pe un ton aproape sfidător:
— Te previn însă: versurile mele sunt încă foarte proaste şi vădesc anumite influenţe. Dar am să scriu mai bine.
Generaţia noastră trebuie să-şi spună cuvântul.
Şi începu să recite cu o voce schimbată brusc, încărcată
190
acum cu inflexiuni metalice, şi să taie totodată, cu gesturi energice, aerul în ritmul celor rostite:
La Leningrad, pe sub a punţilor boltire cu jilav licăr de fanare, prin tumult
îşi poartă Neva iar lenoasa unduire
ca-n nouă sute şaişpe, anul de demult.
Dar de-amintiri – cu praf de puşcă, saci în stivă —
E Piterul ca o pulberărie plin:
el, ce-a născut a lui Octombre zi festivă, pătruns de al sirenelor prelung suspin.
Şi când în zori pe stradă muncitorul trece a gheţii pojghiţă plesnindu-i sub picior în amintiri Octombre lungi zvoniri petrece cu o sirenă-ascunsă-n sân, prevăzător.
Şi sclipătul privirii reci, tăioase-i ţâşneşte brusc pe sub a şepcii mucava
şi se trezeşte iarăşi simţământul clasei ce nu-şi cunoaşte măreţia nici chiar ea.
Iar printre anecdote, pahare sec ciocnite, sau ghiftuieli vâscoase ca un mied,
în larg-zvonirea ta eu cred, oraşe Piter, şi-n tine, clasa noastră muncitoare, cred.
Pe lângă finlandezi cheflii eu trec agale, ca şi pe lângă unii, ghiftuiţi sadea,
dar într-o zi, oprindu-mă tăcut în cale, doi pumni din buzunare scoate-voi aşa.
A rugurilor nu s-a stins aureola.
Când Smolnîi îmi trimite sclipit viu,
pe braţ a Gărzii Roşii banderolă
191
mi-apare fără veste-n sclipăt sângeriu,
