— De ce mă întrebi? Eu câştig cam şapte sute de ruble pe lună, iar maică-ta trei sute, răspunse iritat Vladimir Vikentievici. N-am trăit însă aşa dintotdeauna. Pentru prima oară am văzut un ananas în vitrină chiar în preajma războiului, l-am cumpărat cu ultimii bani pe care îi aveam, ca să i-l dau mamei tale cadou şi nici măcar n-am ştiut, nici eu, şi nici ea, cum trebuie să-l mâncăm. În timpul blocadei, când am venit acasă de pe front, mama ta mi-a făcut nişte clătite din coji de cartofi. Pe când tu arunci cartofii din supă
pe după şifonier.
— Nu-i mai arunc, tată, glăsui Serioja. Dar dacă am procedat cândva în felul ăsta, de vine eşti şi tu.
— Sunt de vină, aşadar, că vreau ca tu s-o duci mai bine de cum am dus-o noi odinioară?
— Nu în asta constă vina ta. Ci în faptul că tu ori ai uitat, ori n-ai vrut să-mi vorbeşti niciodată despre felul în care o duc cei care câştigă mult mai puţini bani decât tine şi care locuiesc – patru persoane – într-o cameră de la subsol.
— Aşa, carevasăzică! Ai avut prilejul să te abaţi printr-un asemenea subsol şi, animat de ideile egalităţii şi fraternităţii, acum încerci mustrări de conştiinţă? Să ştii, Serioja, că şi eu 198
am crescut într-un subsol dintr-ăsta. Totul dintr-odată nu se poate. Noi avem cele mai scăzute chirii din lume, dar n-avem încă apartamente îndeajuns. Nu trebuie înrăutăţite în mod artificial condiţiile de locuit ale celor care se bucură de confort, ci îmbunătăţite aceste condiţii pentru cei care nu se bucură de el. În cele din urmă, vom reduce la minimum diferenţa, totuşi ea va exista: un egalitarism deplin nu este cu putinţă, dragul meu. Cum să oferi unui fluieră-vânt, unui nevrednic, condiţii egale cu ale unui geniu?
— Dar ceea ce se moşteneşte? întrebă Serioja. Căci un puşti cu caş la gură, eu, spre exemplu, poate fi un asemenea fluieră-vânt, dar dacă tatăl lui se va întâmpla să fie un geniu, acest fluieră-vânt se va bucura încă din copilărie de o mulţime de privilegii.
— Asta înseamnă că el trebuie să aibă măcar atâta demnitate ca să nu se folosească de ele, i-o tăie tatăl. Trebuie să-ţi făureşti tu însuţi viaţa, nicidecum cu ajutorul lui tăticu’
şi al mămichii…
— Spune-mi, tată, rosti Serioja încet, dar cu fermitate, tu ziceai adineaori că în preajma războiului ai văzut în vitrină
un ananas şi l-ai cumpărat. Astăzi, în vitrinele magazinelor nu vezi aproape niciodată ananas, totuşi acasă la noi aşa ceva apare foarte des. La magazine se vinde carne congelată, iar noi mâncăm carne proaspătă. Somon, batog, icre nu se găsesc la magazine, dar la noi pe masă le vezi totdeauna. De ce, dispreţuind comerţul „pe sub mână”, recurgeţi totuşi la el?
Vladimir Vikentievici se ridică, se duse la el în cabinet şi fumă acolo îndelung, deşi fumatul îi fusese strict interzis de medici. „Cum încerc eu să scap de întrebările lui Serioja?
Prin moralizări banale? Cum să-i explici, însă, totul? Dar cum să mi-o explic mie însumi? S-a stricat de tot puştiul. Ba nu, el îmi pune întrebări tocmai pentru că, slavă Domnului, nu s-a stricat. Vreau eu oare ca fiul meu să fie altfel: un cinic, un îngâmfat? Doar mi-a fost chiar teamă să nu ajungă
astfel. Şi-atunci de ce mi-e teamă acum că nu e un cinic? Să
199
fi ajuns eu altfel de cum eram? Ba nu, eu am rămas acelaşi, doar că am cam obosit niţel să mai gândesc. Dar dacă
obosim să gândim, înseamnă că am ajuns alţii de cum eram.
Ba, nu, n-am ajuns aşa: doar îmi pun chiar eu întrebări, ca şi când aş fi Serioja. Da, el are în vine sânge de-al nostru, de-al putiloviştilor. El va fi un om adevărat. El a şi ajuns om adevărat”.
În seara aceea, Irina Apollinarievna reveni acasă târziu, după ce luase sfârşit un concert al studenţilor săi de la conservator. Vladimir Vikentievici avu timp să vâre sub pat scrumiera plină cu mucuri de ţigară.
— Irina dragă, am o rugăminte: să nu mai iei alimente de la cei care ne aprovizionează de obicei.
— De ce, Volodea? Doar ştii că sunt foarte ocupată, şi-apoi e atât de comod: totul e deja pregătit, împachetat. Şi-n afară
de asta, multe lucruri nici nu le poţi găsi aşa, oricum.
— Tocmai de aceea nu trebuie să mai procedăm aşa cum am procedat, zise Vladimir Vikentievici. O jumătate din viaţa noastră am trăit-o fără a recurge la asemenea soluţii, om trăi cumva şi cât ne mai este dat de-aici încolo.
— Iar ai fumat! făcu Irina Apollinarievna dând la iveală
scrumiera ascunsă şi ameninţându-şi în glumă soţul cu arătătorul înălţat Să ştii că-mi dau seama despre ce e vorba.
Ţi-a tras, desigur, Serioja un perdaf zdravăn. Vezi? Îţi era teamă pentru el. Acum te-ai convins că nu i-ar fi făcut să
roşească pe niciunul dintre cei doi bunici ai lui.
La micul dejun, tatăl îi spuse lui Serioja pe un ton care se voia mai răstit:
— Uite ce e, fluieră-vânt. De azi înainte, ai să te ocupi tu de aprovizionarea familiei cu alimente. Vei primi sumele trebuincioase, de care vei da cont. Tuşa Klanea e prea bătrână ca să mai stea pe la cozi, iar eu cu mama nu dispunem de timp.
Serioja încercă să fie un bun responsabil cu aprovizionarea, iar într-una din zile, zâmbindu-şi în barbă, scoase din sacoşă, trăgându-l de coada lui verde, un ananas 200
veritabil.
— Îl vezi, tată? Să ştii că am păţit ceva de neimaginat, exact ca tine atunci, în preajma războiului. Merg pe o stradă
din cele mai obişnuite, prin faţa unui magazin obişnuit şi el, ca, deodată, să văd în vitrină, nu orice acolo, ci chiar un ananas. Spune-mi, tată, cum îl mâncăm, că eu am şi uitat…
La şcoala cu predare în limba engleză, unde învăţa Serioja, se formase un fel de „clan”, ai cărui membri păstrau în mod ostentativ o anumită distanţă între ei şi ceilalţi colegi. Din el făceau parte copiii unor importanţi oameni de ştiinţă, precum şi ai altor „puternici ai lumii acesteia”, acum ar fi directorul adjunct, de care am mai amintit, al restaurantului
„Vostocmîi”, merceologul unui magazin de consignaţie, inginerul-şef al unui autoservice, responsabilul unui magazin alimentar. Nu rareori unii dintre aceşti elevi erau aduşi la şcoală cu maşinile întreprinderilor respective, ba se mai întâmpla să vezi pe câte un şofer mai în vârstă alergând în urma vreunui puşti de cincisprezece ani şi strigându-i: „Igor Ignatievici, v-aţi uitat servieta în maşină!” Serioja călătorea spre şcoală numai cu troleibuzul, totuşi fusese primit şi el în acest „clan”, întrucât, oricum, tatăl său dispunea şi el de-o maşină a întreprinderii, şi-apoi, „titlul” de „fiu al academicianului Laciughin” era, fireşte, un titlu de rezonanţă. Numele de Krivţov nu avea aceeaşi rezonanţă, ca atare, posesorul lui nu fusese primit în „clan”. Pe de altă
parte, Serioja vorbea cel mai bine dintre colegii săi limba engleză, or, „clanul” statornicise o lege nescrisă: membrii acestuia să vorbească între ei englezeşte nu doar la şcoală, ci şi în afara ei. Purtau cu toţii numai blue-jeans marca
„Lewis”, fără a se coborî până la cei fabricaţi în Polonia sau Iugoslavia, aveau la mână ceasuri produse de firmele „Seiko”,
„Rolex” sau „Omega”, se tundeau la un salon de tunsori modeme folosindu-se numai de serviciile lui Georges, un frizer armean repatriat din Iran, fumau cu toţii ţigări „Kent”
sau „Marlboro” şi aveau cu toţii magnetofoane stereofonice.
