Auzindu-i vorbele, Serioja îşi făcu vânt şi îl mai lovi o dată.
Cât ai clipi, cei din odaie se aruncară asupra lui şi îi suciră
mâinile la spate. Sfârşitul fu că Serioja primi o mustrare pe linie de Comsomol „pentru huliganism în timpul campaniei de recoltare a cartofilor”.
Odată, şcoala la care învăţa Serioja fu vizitată de către un grup de şcolari americani din clasele mai mari. Directoarea era foarte agitată: acţiunea trebuia să fie „la înălţime”. Doi dintre şcolarii americani, aşa cum era şi de aşteptat, purtau plete şi blue-jeans, astfel încât nu se deosebeau, în ceea ce priveşte aspectul exterior, de „englezii” şcolii, însă ceasurile de la mână le erau mai simple, iar „chewing-gum” nu mesteca niciunul. Era printre ei şi o fetiţă cu păr cânepiu şi ochi albaştri. Şcolarii americani se comportară cu simplitate, însă nenea cel înalt şi slab, de la Departamentul de stat, care îi însoţea, avea întipărită pe chip aceeaşi expresie de amabilitate afectată şi alarmantă ca şi directoarea şcolii, care îmbrăcase, în vederea acestei ocazii rare, un costum taior cu pantalon niţeluş cam frivol.
„Fireşte, nu degeaba e pusă să-i vegheze pe şcolarii ruşi…”, gândea nenea de la Departamentul de stat despre directoarea şcolii. „Fireşte, nu degeaba e pus să-i vegheze pe şcolarii americani…” gândea directoarea despre nenea de la Departamentul de stat, şi acest lucru crea în mod ciudat între ei o neîncrezătoare comuniune. Amândoi nu aveau acum în minte decât o singură grijă: „să nu se întâmple ceva”. Tocmai de aceea se bănuiau reciproc a fi primit anumite instrucţiuni, cu care, de fapt, nu-i înzestrase nimeni, deşi s-ar fi putut întâmpla şi acest lucru. A te bănui însă reciproc de primirea unor instrucţiuni constituie tocmai 208
acea instrucţiune de care îţi este cel mai greu să te lepezi.
Faptul că întâlnirea a fost organizată într-o clasă, şi nu în sala de festivităţi a şcolii i se păru lui nenea de la Departamentul de stat a fi un anumit simptom de ordin politic. În realitate, totul a fost mult mai simplu: în ultimul moment, directoarea descoperise pe unul dintre pereţii sălii de festivităţi o urmă de umezeală aflată deasupra unuia dintre panourile agitatorice – obiecte ale mândriei ei de administrator. „Oare nu se întâmplă să fie şi la ei, în America, urme de umezeală pe pereţi?” o întrebă Krivţov.
„Poate că se întâmplă să fie, dar nu deasupra unor asemenea panouri!” îi răspunse directoarea şi dispuse ca întâlnirea să
aibă loc într-o clasă. Ar fi mutat acolo şi panourile, dar nu mai era loc din cauza băncilor. „Trebuia să caut o altă
clasă…” gândea acum cu necaz directoarea, privind inima străpunsă de-o săgeată, pe care cineva o săpase în pupitrul uneia dintre bănci. Inima respectivă se afla chiar sub cotul ce nu-şi mai găsea astâmpăr al lui nenea de la Departamentul de stat şi, spre groaza directoarei, conturul acestei inimi vopsit grijuliu cu cerneală violetă se şi întipărise pe mâneca bej, de caşmir, a oaspetelui.
Cuvântarea de bun venit o rosti Seleznev. Americanii holbară ochii auzindu-i – aşa cum au declarat mai târziu –
„accentul de Oxford”. Fără a face greşeli de gramatică, Seleznev îşi exprimă solidaritatea cu şcolarii americani care luptă pentru instaurarea păcii în Vietnam şi împotriva rasismului în America. Alocuţiunea şi-o încheie cu un citat din Lincoln. Cuvintele, „Vietnam” şi „rasism” îl făcură pe nenea de la Departamentul de stat să se încordeze în aşa hal, încât gulerul scrobit al cămăşii i se înfipse adânc în beregată, dar auzind apoi citatul din Lincoln, oftă atât de uşurat, de parcă Lincoln ar fi lucrat împreună cu el la acelaşi office.
După aceea, luă cuvântul unul dintre şcolarii americani –
un băiat cu părul roşu ca un mănunchi de sârmă de aramă
şi purtând o pereche de „bascheţi” destul de murdari, precum şi un maiou cu portretul lui Che Guevara. Ruseşte 209
vorbea destul de bine, deşi fără accentul folosit de vechea trupă a M.H.A.T.64-ului.
— Sunt din Tucson… Lângă oraşul nostru cresc cactuşi mari şi foarte frumoşi. Unii stau cuprinzându-se cu ramurile, de parcă acestea ar fi nişte braţe. Ai zice că se iubesc.
Cactuşii nu foşnesc, dar, atunci când bate un vânt puternic, scârţâie. Acest scârţâit este cântecul lor. La noi mai sunt şi munţi. Ei au culoare arămie, ca şi chipurile indienilor. Mai este la noi şi un râu cu apă repede şi rece, prin care fac tumbe păstrăvii. Dar eu nu am văzut niciodată vreun păstrăv care ar dori să devoreze un cactus, sau vreun cactus care ar dori să devoreze un păstrăv. Oamenii însă fac să piară şi păstrăvii, şi cactuşii, şi munţii, şi râurile, şi se distrug chiar pe ei înşişi. Eu voiam ca, după ce voi deveni absolvent, să
studiez ecologia, fiindcă iubesc natura. Iar apoi m-am gândit: nimănui încă nu i-a venit în minte să-l înscrie în Cartea roşie pe om. Astăzi doresc să mă ocup de ecologia umană. Un braţ
al tatălui meu este îngropat în Vietnam. Acum tata lucrează
ca barman la un motel de lângă Tucson. Nu este aşa de simplu să faci sandvişuri cu o singură mână, dar el a învăţat s-o facă. De curând, el şi alţi veterani s-au dus la New York şi au pătruns în interiorul statuii Libertăţii. Au rămas acolo câteva zile, apărându-se de poliţişti, pentru a spune astfel întregii Americi: e timpul ca războiul să ia sfârşit. Eu le-am dus acolo de mai multe ori sandvişuri pe care le-am făcut deocamdată cu amândouă mâinile. Şi asta n-a fost politică, ci ecologie umană. Căci altfel nu va mai exista nimic: nici statuia noastră a Libertăţii, nici Kremlinul vostru, nici cactuşii noştri, nici mestecenii voştri. Avem oare nevoie de un nou Hitler pentru ca noi, cu toţii – americanii şi ruşii –, să ne înţelegem tot atât de bine ca atunci, pe Elba? Elba este un râu mic, dar pentru mine e mai mare decât Mississippi…
Atât am vrut să vă spun…
„Vrea să ajungă lider, gândi cu oarecare necaz nenea de la Departamentul de stat. Prea mulţi dintr-ăştia s-au prăsit pe 64 Teatrul Academic de artă din Moscova.
210
la noi chiar şi prin şcoli. Clatină corabia statului. Poate pentru că avem prea mulţi lideri nu izbutim să ne alegem un preşedinte ca lumea?” Pe vremuri însă, când mai era şcolar, a făcut-o şi el pe liderul. Mai târziu însă au venit copiii, scutecele, obiectele cumpărate în rate şi, în sfârşit, Foreign Office-ul. Încearcă de fă-o şi acolo pe liderul! Te mănâncă ăia, de ajungi cât ai clipi pe undeva, pe la vreun consulat în Thailanda, să te înţepe ţânţarii.
Directoarea gândi: „Să mai fie ăsta un şcolar? Parcă nu prea aduce a copil… De fapt, mulţi dintr-ai noştri nu mai sunt de mult nici ei copii…”
Cât despre liderul cel roşcovan, acesta se aşeză în banca pe pupitrul căreia era scrijelit: „Vova + Liusea = ?” şi scoase briceagul cu inscripţia organizaţiei de Cruce Roşie şi întocmai ca un copil, se apucă la rândul lui să scrijelească
ceva numai de el ştiut.
Apoi se ridică şi o şcolăriţă americană, îşi puse genunchiul pe pupitrul ridicat al băncii, astfel încât talpa pantofului ei se află chiar la nasul lui nenea de la Departamentul de stat, care şedea în banca din spate. „De-aici încolo au s-o imite ca nişte maimuţe şi fetişcanele noastre…” gândi cu tristeţe directoarea.
— Eu sunt din New-Orleans… începu fata. Pe la noi nu cresc cactuşi, în schimb, în apropierea oraşului se află o rezervaţie de crocodili. Trăia acolo un crocodil foarte bătrân, pe nume Jo, care avea atâtea cute pe bot câte au toţi bunicii la un loc pe obraz. Şi îi plăcea foarte mult să se fotografieze în mijlocul copiilor. Odată chiar m-am urcat pe spinarea lui.
Pe urmă cineva l-a împuşcat cu un „Winchester”. La înmormântarea lui Jo au venit mulţi dintre copiii pe care el i-a iubit. Există nu ştiu de ce expresia „lacrimi de crocodil”.
Asemenea lacrimi însă varsă mai mult oamenii decât crocodilii. Noi ştim că nu este bine să ucizi, totuşi asasinatele continuă. Când este ucis un singur om, criminalul este băgat la închisoare. Dar de ce atunci când sunt ucise popoare întregi, cei care poartă vina acestor masacre rămân în 211
libertate?
În clipa aceea se auzi un râs ironic, răguşit, deloc copilăros, deşi cel care îl slobozise era tot un şcolar american, un băiat de vreo şaisprezece ani, care purta o jachetă neagră, de piele, prevăzută cu o mulţime de fermoare. Când începu să vorbească, nici nu-i trecu prin minte să se ridice în picioare.
— Toate astea, zise el, nu sunt decât o vorbărie sentimentală. Lupta pentru viaţă face parte din instinctele omului. Omul se războieşte pentru el însuşi din timpuri preistorice şi se va război totdeauna. Cel care ucidea mamuţi împărţea blana şi carnea acestuia cu cei care nu izbutiseră
să-l ucidă. Pentru slăbiciunea lor ei au plătit prin aceea că
au început să muncească în folosul celui mai tare. Nu izbutesc să supravieţuiască decât indivizii puternici şi popoarele puternice. Războiul e şi el o concurenţă, numai că
se practică cu arma în mână. Oricâte cuvinte frumoase am rosti despre pace, războaiele vor exista cât va exista omenirea. Să nu credeţi însă că eu sunt un imperialist american. Nici eu n-am chef să merg la război… Pe mine mă
interesează mai mult motocicletele. Dar eu ştiu că
motocicletele noastre sunt mai bune decât ale voastre.
