să-i permită accesul, pătrunse un bătrân cu o înfăţişare deloc potrivită pentru acea ambianţă, purtând pe cap o pălărie de pai cu o largă panglică de doliu şi simţindu-se vizibil jenat de sacoşa burduşită, care îi trăgea mâna în jos şi pe care garderobierul nu binevoise să i-o primească.
Zărind un loc liber la masa în jurul căreia şedeau şcolarii americani şi cei ruşi, bătrânul se apropie de ea cu sfială, făcându-şi loc printre perechile de dansatori şi lovindu-i peste picioare cu sacoşa. Dintr-un pachet aflat acolo, a cărui hârtie se rupsese, ieşea la iveală o macaroană. Cu mâna liberă bătrânul îşi trase stângaci pălăria de pe cap, ieşindu-i astfel la iveală şuviţele lipite între ele ale părului rărit, cărunt şi, după ce privi cu sfială împrejur, zise:
— N-aş sta decât o clipă. Doar să-mi răcoresc inima… Să
beau un ceai sau nişte apă minerală.
— Dumneata nu vezi că masa e ocupată? i se adresă din vârful buzelor Seleznev, reluându-şi apoi convorbirea cu
„îngerul iadului”.
— Şedeţi, îi împinse bătrânului un scaun Laciughin.
— Vă mulţumesc, vă mulţumesc… murmură bătrânul pe un ton de scuză, vârându-şi sacoşa sub masă. Eu nu-s de pe aici… Plec cu trenul peste un ceas. Da’ am tot umblat întruna de mi s-a uscat gura de sete. Iar automatele cu apă
gazoasă, parcă-i un făcut, nu funcţionează niciunul… Hai, zic, să intru aici. Băieţii de la uşă au fost tare cumsecade…
Ca şi dumneavoastră…
— Aduceţi un pahar de ceai, i se adresă Krivţov ospătarului ager, îmbrăcat cu nişte blue-jeans „Wrangler”
veritabili.
— Nu ţinem, încercă să se eschiveze acesta.
215
— Atunci nişte apă minerală sau o îi monadă, îl apucă
strâns de cot Krivţov.
— Astea s-au terminat. Pot să vă ofer câteva cocteiluri, specialitatea casei, făcu nervos ospătarul.
— Vai de mine, vai de mine, aşa ceva eu nu beau… se impacientă bătrânul. verificând cu mâna sub masă dacă nu i s-a răsturnat sacoşa. Da nişte apă de la robinet n-ai putea să-mi aduci, taică?
După ce ospătarul, eliberându-şi, în sfârşit, cotul din mâna lui Krivţov, se depărtă, ocolind mesele, bătrânul întrebă:
— Da voi, băieţaşi, sunteţi de-aici, din Leningrad?
— Da, suntem de aici, încuviinţă Laciughin.
— Iar noi suntem americani, adăugă liderul cel roşcovan.
Bătrânul rămase descumpănit:
— Şi cum, adică… staţi uite-aşa?
— Stăm uite-aşa, râse Laciughin.
— Da văd că vorbiţi ruseşte cu toţii, făcu neîncrezător moşul.
— La şcoala noastră din America studiem limba rusă, interveni una din colegele Toşcovanului.
— Iar noi învăţăm engleza, completă Krivţov.
— Aşa, carevasăzică… Bravo… Da eu, uite, nu cunosc nicio limbă străină. Am crezut că n-o să am nevoie. Şi-apoi, era altă viaţă pe-atunci. Odată însă mi-a părut rău că n-am învăţat şi eu vreo limbă dintr-astea, zâmbi cu sfiiciune bătrânul, turnându-şi din carafă apa ce i-a fost, totuşi, adusă.
— Cu ce ocazie? întrebă Krivţov.
— Când am fost pe malul Elbei. Atunci i-am văzuţi şi eu pe americani – pentru prima şi ultima oară. Nici ei nu vorbeau ruseşte, nici noi englezeşte, da de aghesmuit ne-am aghesmuit atunci zdravăn cu toţii... Pe-atunci mai aveam încă un ciuf acătării…
Şi bătrânul îşi petrecu jenat palma peste rămăşiţele de păr de pe ţeastă, apoi îşi puse pălăria şi îşi căută pe sub masă
216
sacoşa.
— Pe malul Elbei? exclamă liderul cel roşcovan, săltându-se chiar de pe scaun, într-atât îl uimi faptul că simbolul devenise pe neaşteptate un om în carne şi oase, care se apropiase cu atâta sfială de masă şi ceruse apă.
— Ei, să vă dea Domnul numai bine, se grăbi bătrânul.
Astăzi puteţi să staţi şi de vorbă. Noi, pe-atunci, n-am putut, n-am putut. Da, în fine… Lucrul cel mai de seamă e să nu mai fie război..
Şi bătrânul porni cu paşi repezi spre ieşire, frângând în drum macaroana din sacoşă de trupul unuia dintre cei ce dansau, iar şcolarii rămaseră cu ochii aţintiţi spre uşa prin care el dispăru la fel de repede, după cum se şi ivise în pragul ei.
— A inventat totul, pufni ironic Seleznev. Asemenea coincidenţe nu există. Pur şi simplu a vrut să placă, să
producă impresie. Penşii ăştia umblă numai cu fantezii,
