— Care „penşi”? nu-l înţelese liderul cel roşcovan. Pence înseamnă monedă măruntă englezească.
— Pensionarii, îl lămuri fără prea mult chef Seleznev.
— Nu te-ai gândit niciodată că eşti şi tu un viitor pensionar? nu izbuti să tacă Krivţov.
— Văd că nu eşti deloc în ton cu alocuţiunea oficială pe care ai rostit-o la şcoală, zise liderul cel roşcovan, privindu-l cu atenţie pe Seleznev.
— Dacă ne-am asemăna cu alocuţiunile noastre oficiale, ce plictisitoare ar deveni lumea, glumi cu emfază Seleznev.
— Dar de ce să rostim nişte cuvinte, dacă ele au cu totul alte chipuri decât ale noastre? întrebă pe un ton aspru liderul cel roşcovan.
Seleznev nu făcu decât să înalţe din umeri, apoi, salutându-i pe cei prezenţi cu un aer voit ceremonios, porni spre ieşire împreună cu „suita” sa şi cu „îngerul iadului”. În drum se poticni şi bâigui o sudalmă.
— Ce dezgustător scârţâie pe parchet macaroana asta!
— Şi sunteţi prieteni cu ăsta? întrebă liderul cel roşcovan.
217
— Pur şi simplu ne este coleg, răspunse Krivţov. Are însă o calitate preţioasă: nu izbuteşte să-şi ascundă adevărata faţă.
— Poate că are să înveţe s-o facă, zise liderul cel roşcovan.
Uneori se întâmplă ca asemenea oameni să devină chiar personalităţi de seamă şi să vorbească despre binele poporului. Nu trebuie să te jenezi a-i împiedica să calce peste macaroanele altora.
— N-am simţit dorinţa de a le cere adresele, dădu glas chitaristul. Ei nu par a fi deloc din ţara lui Vanka Jukov. Ei sunt din ţara indiferenţilor. Ca şi „îngerul iadului” din grupul nostru. Îmi pare însă rău că n-am avut timp să-mi notez adresa bătrânului.
— Cred că cei indiferenţi sunt nişte nefericiţi. Asta, pentru că nu iubesc, pe nimeni, zise şcolăriţa din grupul americanilor.
— Ba eu cred că nu e cazul să-i credem nefericiţi, rosti cu asprime în glas Krivţov. Nu trebuie să-i ajutăm compătimindu-i. Ei sunt nefericiţi din punctul nostru de vedere. Din punctul lor de vedere – câtuşi de puţin. Ei îşi au bucuriile lor: bunuri, bani, putere. Şi totul începe încă din copilărie: de la jucăria pe care alţi copii n-o au.
— Cei mari ne strică deseori, pornind de la cele mai bune intenţii, observă Laciughin.
— Nu trebuie să cedăm! lovi cu pumnul în masă
roşcovanul. Copiii, sunt şi ei oameni şi trebuie să rămână cu capul pe umeri.
— Pretutindeni auzi vorbindu-se despre criminali că ar fi nişte victime ale unei educaţii proaste, zise chitaristul.
Opinia asta pare să conţină în ea o justificare, o compătimire.
Eu unul nu înţeleg însă de ce trebuie să fie părinţii de vină
dacă această aşa-zisă victimă înfige într-o zi cuţitul în cineva, pe o stradă întunecoasă. Dacă eu fac o faptă rea, de ce trebuie să cadă răspunderea pe mama, care n-a tăiat în viaţa ei beregata cuiva în afara găinilor pe care le creşte la ferma noastră de lângă Seatle?
Merseră apoi cu toţii să vadă cum se deschid în amurg 218
podurile de peste Neva. Dându-se încet pe spate, podurile se înălţau lin, legănându-şi felinarele răsturnate. Krivţov sări pe balustrada de piatră şi începu să recite versuri, mişcându-şi braţul în ritmul lor. În clipele acelea i se părea că pe sub podurile înălţate „May-flower”67 pluteşte laolaltă cu corăbiile lui Petru I.
Pe urmă îşi scoase şi flăcăul american chitara cu şase strune şi cântară cu toţii cântecul pe care se dovedi că-l cunosc tot atât de bine şi ruşii, şi americanii: We shall overcome,
We shall overcome,
We shall overcome some day…68
67 Numele vasului care, în 1620, i-a adus pe primii colonişti britanici în America.
68 Noi vom învinge,
Noi vom învinge,
Noi vom învinge într-o zi… (engl.).
219
11
„We shall overcome, we shall overcome.. – începu să
fredoneze Serioja Laciughin, amintindu-şi de acea seară de la Leningrad, acum, în taigaua siberiană, aflată la o distanţă
imensă de zilele copilăriei lui. Ea, această copilărie de mai ieri, i se păru a fi în acele clipe un trecut îndepărtat. „Uite că
în rusă nu poţi să spui la persoana întâi singular: – «Eu voi învinge…»69, îşi zise Serioja. Se împotriveşte gramatica. Poate că, în general, nu-i posibil să învingi de unul singur, ci numai cu toţi laolaltă? Şi-n aceeaşi clipă zâmbi cu amărăciune. Numai că toţi laolaltă nu pot să fie niciodată…
De fapt, nici nu trebuie… Cum aş putea eu să fiu laolaltă cu Igor Seleznev sau cu nenea acela de la Departamentul de stat? Că nu suntem laolaltă şi nu vom fi astfel nicicând este normal – asta înseamnă luptă. Pe Krivţov însă şi pe tinerii aceia, americani, nu trebuie să-i pierd din vedere…”
Între timp, globul pământesc îşi continua rotirea, purtând pe scoarţa lui şi cimitirul Piskarevskoe, şi Vietnamul răscolit de bombe, şi taigaua, prin care mergea acum el, Serioja Laciughin. Se gândi că sub scoarţa globului pământesc zac atâţia oameni, care altcândva au fost şi ei în viaţă, încât probabil că e plin până la nivelul magmei de speranţele neîmplinite ale cine ştie câtor suflete, de inimile cine ştie câtor suflete, care şi-au încetat bătăile şi s-au prefăcut în 69 În limba rusă, verbul (perfectiv) pobedit (a învinge, a birui) nu are persoana I-a singular.