— Fii cuviincios, Sitecikin, rosti cu asprime Kolomeiţev. Iar dumneata, Serioja, poţi să te duci, zâmbi el uşor, fără a-şi părăsi însă tonul aspru. Ai să poţi aprecia spontaneitatea invitaţiei…
Serioja se căţără pe cal, în spatele femeii, şi aceasta, lovind calul cu călcâiele, îl repezi înainte, spre universul ce se-nvăluia încetul cu încetul în licărul stelelor.
— Nu te ruşina, ţine-te mai zdravăn de mine, îi strigă ea lui Serioja, nefiindu-i teamă să-şi îndemne calul la goană
prin semiîntuneric; de bună seamă că întreaga preajmă o cunoşteau ca-n palmă atât ea, cât şi calul.
Prisaca despre care pomenise se găsea la vreo cinci kilometri depărtare de tabăra geologilor, pe o coastă de deal, unde, cu totul surprinzătoare în acea imensitate a stepei din jur, apărea, legănându-şi arboretul, o dumbravă. Geologii nu se abătuseră niciodată pe acolo şi nici nu bănuiau măcar existenţa prisăcii, unde îşi ducea viaţa, din nu se ştie care motiv, cu desăvârşire singură, femeia aceea independentă, ce ştia atât de bine să galopeze şi să se apere de grosolanele glume bărbăteşti chiar şi cu o creangă de salcie.
Prisăcăriţa îl duse pe Serioja într-una din odăile izbei, care strălucea de curăţenie, şi îl aşeză la masă, după ce o aşternu la iuţeală cu o faţă albă. Pe masă se iviră apoi, cât ai bate din palme, farfurii, linguri, furculiţe, un ceaun plin cu cartofi 224
aburinzi, care adăstaseră îndelung în cuptor, faguri cu mierea prelinsă pe de margini, două căni mari, de tablă şi, în sfârşit, o găleată de pânză de cort, plină ochi cu un lichid auriu, uşor înspumat.
— Ce-i asta? întrebă nedumerit Serioja, văzând-o pe gazdă
că umple cănile cu lichidul din găleată.
— E medovuha70. Să nu-ţi fie teamă, nu dă dureri de cap, zise femeia şi se aşeză de cealaltă parte a mesei. Ciocnindu-şi cana cu cea a lui Serioja, îi întinse peste masă cealaltă mână.
Eu sunt Grunia… Pe tine cum te cheamă?
— Serioja. Şi Laciughin, ca să nu se facă de ruşine, o imită
în toate pe Grunia: îşi bău până la fund lichidul din cană, dându-şi seama că are, într-adevăr, gust de miere, gustă apoi din cartofi şi, în cele din urmă, din faguri.
— Ziua de azi îi pentru mine o zi osebită, repetă Grunia vorba enigmatică de adineaori şi umplu iar cănile de tablă; ochii ei aveau acum un sclipăt auriu, de parcă medovuha le-ar fi împrumutat din culoarea sa.
— Cum adică? întrebă Serioja, prinzând curaj după ce goli şi cea de-a doua cană.
— Îi osebită şi gata, şi să nu mă mai întrebi… Doar eu nu te întreb nimica…
După ce goli şi a treia cană, Serioja rămase cu mintea limpede ca şi până atunci, dar în clipa în care încercă să se mişte pe scaun, nu mai izbuti, ca şi când trupul i s-ar fi umplut până la refuz cu o miere vâscoasă. Această dublă
senzaţie, de uşurinţă şi totodată de greutate, avu darul să-l mire. Iar ochii Gruniei se făceau din ce în ce mai aurii. Îl măsura cu o privire blajină, neprimejdioasă, şi-n acelaşi timp turna medovuha în căni, turna mereu, atât lui, cât şi ei însăşi. În cele din urmă, îşi sprijini bărbia de pumnii viguroşi, trandafirii, şi zise;
— Şi-acum, cântă-mi şi mie ceva, Seriojenka.
Pentru a-şi face curaj, Serioja mai sorbi o gură de
70 Băutură ce se prepară din miere de albine fermentată. (De la miod –
miere.) (rus.).
225
medovuha, îşi înălţă privirile în tavan, ca să nu se simtă jenat de prezenţa Gruniei, şi începu să cânte „We shall overcome…”.
Din nu se ştie ce pricină, îi veni să cânte anume acest cântec. Simţi că aici poate să cânte chiar mai lesne decât o făcea mergând pe cărarea din pădure, iar glasul i se păru acum deosebit de puternic. Coborându-şi însă privirile, zări, întipărită pe chipul Gruniei, o expresie nu de frică, ci de adevărată groază.
— Nu eşti tu acela, făcu femeia Nu eşti tu acela.
— Ba da, zise Serioja, eu sunt. Eu cânt totdeauna când merg pe cărare.
— Nu, nu eşti tu acela, clătina din cap Grunia, M-am înşelat… Acela cânta mereu despre nu ştiu ce fel de coridor…
— Despre care coridor? făcu mirat Serioja. Eu nu cânt niciodată aşa ceva.
— Da nu-i vorba despre ce cânţi. Acela are şi-o altă voce.
Şi-abia atunci îşi aminti Serioja că dimineaţa, când îşi potriveşte cărarea în faţa oglinjoarei fixate de unul dintre ţăruşii cortului său, Sitecikin, colectorul, obişnuieşte să
cânte, cu o destul de plăcută voce de bariton, aria; Toreador eşti mare luptător.
— E vorba de un toreador şi nu de un coridor, abia îngăimă Laciughin, înmărmurit.
— Aşa, aşa, ai dreptate! „Tu-n cordior… eşti torcător…”
Vocea e şi ea aşa cum trebuie, nu ca a ta. Ca tu nu cânţi, ci cam răcneşti, pe când acela cântă… Da cine-i acela?
— Îl cheamă Sitecikin, murmură Serioja. E cel în care ai dat cu creanga de salcie.
Şi, fără veste, îndurerat de spusele ei – cum că el nu cântă, ci răcneşte – Serioja simţi că i se încleştează beregata şi izbucni în plâns. Îi era ruşine că plânge, ar fi vrut s-o ia la goană, dar picioarele nu-l mai ascultau, în clipa următoare însă simţi atingându-i obrajii două palme aspre, mângâietoare, care începură să-i şteargă lacrimile.
— Vai, vai, te-ai supărat pe mine… Eşti ca un copil, zău, 226
ca un copil… Şi de ce i-o fi dat Dumnezeu voce botosului ăluia neobrăzat, iar nu ţie… Grunia îşi înghiţi vorba la jumătate. Ba nu, ăi fi având şi tu pesemne voce frumoasă. Ba poate chiar mai frumoasă decât a lui… Numa’ că nu i-ai dat încă drumu’ cum trebuie.
— Cum adică nu i-am dat drumul? suspină, acum mai potolit, Serioja.
