aşezare de mineri. Serioja era trimis uneori să aducă de acolo diferite unelte sau alimente, fiind nevoit să accepte de fiecare dată ospitalitatea ce nu-i prea făcea plăcere a lui Nahabkin.
Nahabkin acesta avea vreo cincizeci de ani. Capul său mare, chelbos, cu nişte ochi mititei, ironici, care păreau să caute întruna ceva urât, josnic, la oamenii din jur, era plantat pe un trup scund, dar vânjos, ca al unei mânătărci.
Cântărindu-i la depozit alimentele, Nahabkin îl zăpăci pe Serioja chiar cu cea dintâi întrebare pe care i-o puse:
— De furat, furi câteodată?
— Nu, rosti cu glas sugrumat Serioja.
— Minţi. Toată lumea fură, râse înveselit Nahabkin. Da cu viciul copilăriei te ocupi?
— Cum adică? nu pricepu Serioja.
— Ei hai, nu te preface că nu-nţelegi, îl sfredeli cu privirea Nahabkin.
Serioja se înroşi violent, negăsind ce să-i răspundă, apoi zise înfundat:
— Nu.
— Minţi… Toţi cei de vârstă ta se ocupă. Nu vezi, mânzule, că te-ai înroşit? Nu te mai ruşina: i-o treabă trecătoare. Ce-i drept, are şi-un avantaj: nu trebuie să conduci fetele acasă, continuă să chicotească Nahabkin.
— Vă rog să încetaţi cu asemenea porcării, îi spuse cu 232
asprime Serioja.
— Ba nu-s deloc porcării, o luă pe alt ton, linguşitor Nahabkin. Toate astea fac parte din viaţa noastră, a tuturor, de aceea nu-s câtuşi de puţin ruşinoase. Şi să nu te superi: am vrut să văd dacă ai căpătat până acum ceva experienţă.
Să nu-ţi fie temă, mânzule, de vorbele urâte, ci de cele frumoase. Vorbele frumoase te induc în eroare, te lipsesc de experienţă, pe când cele urâte, chiar dacă trec peste limită, te călesc. După o vorbă frumoasă, ţi-e şi teamă să mai ieşi în stradă: orice vorbă urâtă pe care-o auzi acolo te îngrozeşte.
Auzind însă o vorbă urâtă, nici cele frumoase nu mai sunt de temut, că nu mai izbutesc să te-nşele. Ia spune, când erai copil, te băteau ai tăi?
— Nu, făcu scurt, Serioja, nemaiavând chef să discute.
— Se cunoaşte. De aceea nici nu preţuieşti vorba urâtă. Da pe Nahabkin să-l preţuieşti, băiete, să-l preţuieşti… Ştii cum îl bătea pe Nahabkin bună-sa, în copilărie? Îl înfăşură întrun cearşaf ud, să nu-i rămână semne, şi da în el c-o despicătură de lemn verde. În felul ăsta însă a băgat în el experienţă cu duiumul…
Şi şeful de depozit scutură cu mândrie mica greutate pentru cântar, prin inelul căreia îşi petrecuse arătătorul.
Invitându-l apoi pe Serioja la el acasă, Nahabkin mai peroră multă vreme, exprimându-şi opiniile potrivit cărora toţi oamenii n-ar fi decât nişte ticăloşi, iar dragostea, prietenia şi alte asemenea lucruri le-ar fi născocit scriitorii, care în viaţa lor personală sunt şi ei nişte ticăloşi ca şi toţi ceilalţi. Tot atunci reieşi că Nahabkin umbla şi el la condei.
Ba îi şi recită lui Serioja câteva fragmente dintr-un poem scris în maniera lui „Evgheni Oneghin”, într-un imens registru contabilicesc. Serioja nu reţinu din el decât câteva versuri:
Crescută fata nu era
De emigranta Faidebalat
Şi nici prin pensioane, cică,
233
Ci la o creşă bolşevică,
şi încă vreo două:
Cu geamundanu’ bun fârtat
Păşeşte sprinten pe Arbat.
Nahabkin avea o concubină, o femeie cam urâţică ce lucra ca debarasoare la o ceainărie din acea aşezare. Avea nişte ochi sperioşi, pe care îi ferea de privirile oamenilor. Părea că
Nahabkin şi-o alesese numai ca s-o supună continuu la umilinţe. De fiecare dată când revenea acasă de la lucru, o punea să-l spele pe picioare. Îi plăcea să organizeze acest ritual mai ales atunci când era şi altcineva de faţă. Gândea pesemne că-l ridică pe el în ochii oamenilor, umilind concomitent tot restul omenirii întruchipat de concubina sa.
Discutând într-o altă zi cu Serioja, îi spuse iar femeii să
aducă ligheanul şi îşi vârî în el picioarele, mişcându-şi cu voluptate, prin apa fierbinte, degetele păroase şi grohăind încetişor în răstimpuri. Sorbi apoi din pahar băutura sa preferată: spirt amestecat cu ceai tare („punşik”71 cum îi zicea cu tandreţe) şi se apucă din nou să peroreze:
— Crezi, aşadar, mânzule, că la baza societăţii stă
dragostea? Ei bine, am să-ţi dau un exemplu, ca să te lămuresc. O vezi pe dumneaei? De culcat mă culc cu ea, dar o dispreţuiesc. Ea mă urăşte, totuşi se culcă cu mine, ba îmi mai spală seara şi picioarele. De ce crezi că stăm împreună.
Pentru că avem nevoie unul de altul. Eu am nevoie de ea, ca să am cu cine să mă culc şi cine să mă spele pe picioare, iar eu îi sunt necesar ca să-i asigur un spaţiu de locuit întreaga societate are la bază nu dragostea, ci ura reciprocă. Asta e, mânzule…
Serioja o privi pe femeie. Îngenuncheată în faţa lui Nahabkin, continua să-l spele pe picioare. Tânărul observă
că în dreptul degetelor înmuiate ale lui Nahabkin căzură în 71 Punci (diminutiv; rus.).
234
apa murdară câteva lacrimi… „Ci la cosit, de sub sprânceană, Picat-au lacrimi, deodată trei…” Nahabkin îi inspirase lui Serioja un sentiment complex, de silă amestecată cu un fel de curiozitate. Şi, ciudat lucru, peroraţiile acestuia îi amintiră pe undeva anumite inflexiuni din glasul lui Igor Seleznev. E drept, pe acesta nu-l bătuse nimeni în copilărie cu vreo despicătură de lemn verde, era totodată mai cult, mai tânăr, mai frumos, şi, din păcate, cu o perspectivă mai. largă, însă dispreţul faţă de oameni constituia şi la el o stare de spirit permanentă. Ba chiar Nahabkin era pe undeva de preferat lui Seleznev, măcar prin aceea că nu încerca să
