Serioja rămase singur, fără hrană şi fără apă, în mijlocul stepei. De două ori răsări şi asfinţi soarele. Serioja umbla pe lângă camionul încins, sorbind când şi când sucul acrişor al tuberculilor de alior dibuiţi prin preajmă. Apoi începu să
aiureze. Părea că vede în zare mii de Nahabkini, chicotind de zor, pe care mii de femei tăcute şi supuse îi spălau pe picioare. Totuşi Serioja izbutea să rămână convins că şoferul camionului are şi revină. Şi iată că în cea de-a treia noapte, când, lipsit de puteri, nu mai făcea decât să zacă în cabină, două raze orbitoare îl izbiră în ochi, apoi în preajma maşinii se iviră mai multe siluete negre. Portiera se dădu la o parte şi două braţe tatuate îl cuprinseră în grabă:
— Trăieşte! Trăieşte!…
Cât despre Nahabkin, acesta se dovedi, într-adevăr, să
aibă şapte vieţi; curând, apăru din nou la orizontul zonei în care se afla tabăra expediţiei. Dar acum, nu-i mai trezea lui Serioja curiozitatea de altcândva, ci doar o silă profundă.
Demonul încetase a mai reprezenta pentru el o primejdie.
238
12
Keşa-motoristul şedea pe un promontoriu ocolit de şuvoiul repede al râului. Keşa-motoristul privea spre cer. În fond, nu este deloc surprinzător că oamenii simt uneori dorinţa de a privi cerul. O pot face din tot soiul de motive.
Marea, lor parte se uită spre cer cu o intenţie din cele mai simple: să-şi dea seama cum e vremea. Keşa-motoristul însă
privea spre cer văzând cum zboară acolo propriile sale gânduri, mari şi minunat de frumoase, fără să aibă vreo legă
tură cu starea vremii. Keşa gândea cât e el de fericit că s-a născut. Căci, dată nu s-ar fi născut, n-ar fi întâlnit-o niciodată pe Kalia-bucătăreasa, şi n-ar fi ştiut cât e de minunat să iubeşti, chiar dacă nu eşti iubit. Kalia-bucătăreasa stătea şi ea acolo, pe un bolovan, purtând cizme de cauciuc până la genunchi, stropite cu spuma apei din râu, un maiou ars ici-colo de scânteile focurilor de tabără, şi încerca să pescuiască nişte lipani. Atât ea, cât şi Keşa aveau fiecare câte douăzeci de ani. Una din îndatoririle care îl încântau pe Keşa era acum aceea de a desface nenumăratele
„laţuri” pe care le făcea întruna Kalia la bobina lansetei. Iat-o că a venit şi-acum la el şi, smulgându-i privirea din înălţimi, i-a întins în tăcere lanseta unde apăruse din nou un „laţ”.
Keşa avea ochi albaştri, de copil, care o învăluiră pe Kalia în neţărmurita şi luminoasa limpezime a dragostei.
„Ce ochi frumoşi are, gândi Kalia. Dacă n-ar fi cocoşat”.
Gândul o făcu să se ruşineze şi vorbi pe un ton repezit, care se voia glumeţ:
239
— Haide, haide, pune mâna pe lansetă… Ce te holbezi la mine? U-u, potaie!
Şi acest „potaie” sună atât de tandru, încât lui Keşa i se opri inima în piept.
— Ia te uită, Kalia, cum arată cerul! rosti el cu încântare.
— Cum să arate? Ca totdeauna, înălţă din umeri Kalia.
— Ba nu, astăzi arată cu totul deosebit. Ba chiar şi soarele!…
Keşa îşi smulse cămaşa şi o flutură, omagiind astfel soarele.
Membrii expediţiei îl îndrăgiseră cu toţii pentru rara calitate cu care îl înzestrase firea şi care contrasta atât de izbitor cu infirmitatea sa: calitatea de a fi mereu încântat de viaţă. Doar atunci când geologii se abăteau prin câte-o localitate, Keşa se posomora vădit, pe măsură ce se apropiau de aceasta, şi căuta pretexte pentru a rămâne să păzească
barca. Multă vreme Kalia nu izbutise să înţeleagă motivul acestei rezerve. Într-o zi însă, când se duseseră amândoi cu barca la Şelaputinki şi când doi băieţandri prinseră a se roti şi a ţopăi în jurul lui Keşa, ţipând cât îi ţinea gura „Căluţul cocoşat”72, iar el nu făcu decât să-şi vâre capul între umeri, ea pricepu pe dată totul. Aici însă, în taiga, unde nu erau străini, el nu se sfia să-şi scoată şi cămaşa, dacă era prea cald.
„Uite că sunt pe lume şi fiinţe dintr-astea, gândi Kalia. Sau te pomeneşti că-i zărghit? se-ntrebă ea îndată. Ba nu, că-i deştept. Da de unde, nu-i decât bun la inimă, iar toţi cei buni sunt cam tonţi, pentru că nu văd răul din jurul lor. Da poate că nici nu trebuie să vezi răul? Adică de văzut trebuie să-l vezi, da să nu te propteşti cu nasul în el, aşa cum fac unii.
Că până şi eu, uite, fac aşa câteodată. Stau şi plâng când mă
pipăie vreunul cu labele lui murdare. Îndată văd numai murdărie în jurul meu. Nici înjurăturile nu le pot suferi, nici grosolăniile de tot felul. Lui Keşa nici nu i-ar trece prin minte să facă aşa ceva. Da nu cumva e bun la suflet, pentru că l-a 72 Personaj fabulos din basmele ruseşti.
240
făcut natura schilod? Şi de n-ar fi avut ghebul ăsta în spate, ar fi fost mitocan ca şi alţii?… Ba nu, n-ar fi fost. Sufletul e aşa cum îl ai în tine, că doar nu stă înlăuntrul ghebului. O, Doamne, şi mai zice lumea că Tu exişti. De-ai fi existat cu-adevărat, i-ai fi înzestrat cu gheburi pe toţi ticăloşii. Da’ pe Keşenka al nostru de ce l-ai pedepsit astfel?…”
Tocmai în clipa aceea Keşa, întinzând braţele spre soare, se-ntorsese cu spatele la ea, şi Kalia observă pe cocoaşa lui vâlcedă două aluniţe nevolnice. Îşi abătu ochii şi îi vârî sub nas lanseta:
— Haide, haide, nu mai căta păr în palmă…
— Valeu, ce mai laţ, râse fericit Keşa; dădu jos bobina, o scutură cu putere, bosconi câteva clipe cu mâinile lui micuţe, de fată, şi totul fu din nou ca mai înainte. Kalia nu izbutea să
facă aşa ceva niciodată.
— Ştii, Kalia, mi se pare uneori că eu am existat de când lumea… zise pe neaşteptate Keşa.
— Cum adică „de când lumea?” nu-l înţelese Kalia. „Ba să
ştii că-i zărghit.”
— Uite-aşa, ca soarele, ca cerul, ca pământul… îşi scutură
Keşa ciuful auriu, mătăsos. Zău că aşa cred că s-a întâmplat.
Nu vezi: am fost zămislit şi cu o moviliţă în spate.
