împreună în ritmul „Rio-Ritei”, melodie rămasă încă de dinainte de război, şi care se revărsa din răsputeri dintr-o răguşită combină muzicală. Pe masă se afla un vas chinezesc cu păsări pictate pe el, plin cu un cocteil infernal, făcut dintr-un amestec de vin – cel mai ieftin vin de struguri – votcă, 247
cidru şi bere. Îl beau cu toţii cufundându-şi cănile chiar în vasul acela, iar fotografiile prinse în pereţi, cu chipul actriţei Ladînina, al lui Mark Bernes, al Marikăi Rökk, li se legănau uşor, dublându-se, prin faţa ochilor. Drept gustări aveau conserve din cele mai ieftine şi mai accesibile pe vremea aceea, de care erau pline toate magazinele: conserve de crabi şi de ficat de tresca75. Apoi unul dintre oaspeţi răsturnă din greşeală o cutie din aceste conserve, uleiul curse peste unica rochie de gală, din crepe de Chine, a Iuliei, şi Kolomeiţev se apucă să şteargă cu batista pata ivită, murdărind rochia şi mai tare. După acea, o invită iar la dans şi, prinzându-i capul între palmele lui, o sili să i se uite în ochii plini de o voinţă ce avea darul s-o înfrângă pe a ei. Călcând-o, în înghesuiala foxtrotului, pe pantofi cu vârfurile cizmelor sale de pânză, o scoase mai întâi afară, pe culoar, unde, în dreptul telefonului agăţat de tapetul jupuit, se întrezăreau o puzderie de adrese şi numere de telefon notate cu creionul chimic şi, apăsându-i ceafa de aparatul acela telefonic, îi întredeschise buzele cu buzele sale. Iulia nu se temu atunci decât că n-o fi ştiind poate să-l sărute cum se cuvine.
Dezlipindu-se de buzele ei strânse feciorelnic, o duse din nou să danseze foxtrot, şi în timpul dansului o apropie atât de tare de el, încât fata îi simţi, înghiontind-o, catarama centurii soldăţeşti; pe urmă traversă cu ea, în pas de dans, acelaşi culoar, o duse pe palierul scării, o scoase, luând-o în braţe, prin uşa vestibulului mirosind a pisici şi, ajuns cu ea în micul şi întunecatul scuar din curte, împrejurul căruia se aşternuseră pătratele aurii ale ferestrelor în sărbătoare, o culcă pe nisipul umed al terenului de joacă pentru copii şi, nelăsându-i răgaz să-şi revină, o posedă, intempestiv şi brutal. Cel mai tare o duru spatele, căci dedesubt se întâmplă să se afle o mică formă de tablă pentru nisip, uitată
acolo de copii. Iar a doua zi, când se aflau, cu toţii pe terenul de volei şi când ea izbuti să salveze printr-un plonjon o minge
„imposibilă”, zdrelindu-şi cu acest prilej genunchiul, 75 Soi de peşte răspândit în mările nordice.
248
Kolomeiţev, privind-o ca şi când cu o seară în urmă nu s-ar fi întâmplat nimic, o lovi încurajator cu palma pe spate – „Tu, Iulka, eşti un băiat de treabă!” –, dar nimeri chiar peste vertebra care o mai durea din pricina micii jucării de tablă.
Şi-atunci Iulia înţelese că prin acest gest el a vrut să-i spună: între noi n-a fost nimic.
I s-a spus, a acceptat convenţia. Din ziua aceea a devenit pentru el doar un „băiat de treabă”. A participat chiar şi la căsătoria lui cu clorotica, insipida fiică a unui constructor de avioane, a cărui activitate era înconjurată de mister – un tip nemaipomenit de vesel, cu o explozivă dragoste de viaţă, care a jucat cu ea , „ţîganocika”, zguduind în aşa hal mobilierul de palisandru, încât rafturile de sticlă dintr-o vitrină căzură
unele peste altele, făcând ţăndări cristalele de Boemia şi figurinele din porţelan de Saxa aflate acolo. (Era primul apartament nelocuit în comun de mai multe familii pe care îl vedea Iulia.) Apoi, prinzând-o cu braţul de umeri şi arătându-i-o cu ochii, admirativ, lui Kolomeiţev, îi strigă în gura mare, de faţă cu toţi invitaţii: „Uite cu cine trebuia să te însori, nu cu toanta de fie-mea!”, fapt ce provocă oarecare derută, urmându-i câteva râsete forţate, apoi altele, din toată inima, cărora, schimbând între ei o privire cam năucă, li se alăturară până şi cei doi inşi îmbrăcaţi în trenciuri şi costume identice, cu figuri şi ele identice, care nu fuseseră
prezentaţi nimănui şi care, nu se ştie de ce, mâncau şi beau stând în picioare în vestibul, fără să-şi scoată pălăriile şi galoşii.
Curând după aceea veni Kolomeiţev cu nevastă-sa la căsătoria Iuliei cu Dodik, un stomatolog taciturn, cu priviri triste, care îi scosese ei într-o zi o măsea de minte – acţiune însoţită, atât la unul, cât şi la celălalt de chinuri cumplite –
aceasta reprezentând cea dintâi măsea de minte din practica lui medicală, pentru ca trei zile. mai târziu să-şi ducă
pacienta la ofiţerul stării civile.
Nunta avu loc la o cantină studenţească, unde pe mescioare de plastic puse cap la cap, fără feţe de masă, se 249
înălţa, purpurie, vinegreta şi abureau cârnăciorii, dar unde în faţa tinerilor căsătoriţi trona o minune a artei culinare: un tort în formă de măsea, pregătit de tinerele lor colege de la geologie. „Pot să iau primul o bucăţică din măseaua miresei?”
răcnise de la celălalt capăt al mesei Kolomeiţev. Iulia îi tăie şi îi întinse ea însăşi o felie. Între noi n-a fost nimic. Se obişnui încet-încet cu prezenţa lângă ea a lui Dodik, care i se aflase atât de pe neaşteptate în preajmă, ba chiar, la un moment dat, îl şi îndrăgi pentru firea lui delicată, prevenitoare, pentru faptul că nu încercase niciodată s-o sâcâie cu întrebările, deşi poate că bănuia existenţa în sufletul ei a unui sentiment pe care voinţa nu era în stare să-l înfrângă.
Iulia a luat parte la multe expediţii împreună cu Kolomeiţev, i-a cunoscut şi „amorurile de campanie”, scurte, conform principiului său de fier, şi de neobservat pentru alţii, dar nu şi pentru ea. Niciunul dintre ei însă n-a făcut vreodată măcar o aluzie la cele întâmplate altcândva. Într-adevăr, Kolomeiţev se pricepea de minune să-şi deconecteze memoria atunci când nu avea nevoie de ea. Nu-şi vorbeau decât cu „dumneavoastră”, folosind numele patronimic. Cât despre Iulia Sergheevna, ea îşi dădea seama tot mai limpede că pe an ce trecea Kolomeiţev devenea din ce în ce mai îndârjit. De îndârjire dăduse el dovadă întotdeauna, dar dacă
în tinereţe aceasta constituise doar o formă de manifestare a dragostei lui de viaţă, acum începuse să capete câteodată un aer mohorât, care ajungea să te sperie.
Pe femei se obişnuise să le supună cu uşurinţă şi să
renunţe apoi la ele cu aceeaşi uşurinţă. Viaţa încercă s-o supună rapid, tot ca pe-o femeie. Ba chiar i se păru că şi izbutise s-o facă. Dar în clipa când, cu un gest care îi intrase în obişnuinţă, vru s-o atragă din nou la piept, ea îi scăpă din mâini. O chemă iritat, dar ea nu-l mai auzi. Şi când te gândeşti că tocmai ea, viaţa, fusese singura femeie pe care el a iubit-o cu adevărat. Amorul propriu îl mai împiedica încă şi acum să-şi dea seama că ea îşi întorsese faţa de la el, însă un instinct ca de fiară îi şoptea la ureche adevărul şi el se 250
străduia acum s-o reţină cu orice preţ. Mai mult decât atât, se temea să nu ajungă a fi considerat ghinionist, şi nu numai de alţii, ci chiar şi de el însuşi. Dar tocmai teama de a nu deveni un ghinionist începu să facă din el, într-adevăr, un ghinionist. Străduindu-se neîncetat să-şi „călească voinţa”, spre a învinge totul pe lume, ajunsese, fără să-şi dea seama de asta, să învingă tot ce avea mai buh în el însuşi. Iar aceste calităţi erau: curajul, dispreţul faţă de cei ipocriţi, pasiunea pentru meseria sa, o minte isteaţă. Nu degeaba îl îndrăgise atât de mult Serioja Laciughin, iar acum însuşi feciorul Iuliei Sergheevna, care împlinise de curând douăzeci de ani şi care, la rândul lui; studia. tot geologia. Cel mai surprinzător lucru era că băiatul semăna şi la chip cu Kolomeiţev, deşi nu putea fi vorba să-i fi fost fiu. Iulia Sergheevna citise însă undeva că
aşa ceva se poate întâmpla atunci când o femeie stă continuu cu gândul la un bărbat, chiar şi în cazul în care acesta nu mai este în viaţă.
În ziua despre care aminteam, Iulia Sergheevna - pentru prima oară în cei douăzeci de ani – „scăpă hăţurile”, nu mai izbuti să se stăpânească. Pe la prânz, când se făcea documentaţia pentru unul dintre puţuri, cu scopul de a da măcar de o urma a casiteritului ce se încăpăţâna să rămână
ascuns, Kolomeiţev, acoperind fără veste lumina soarelui ce ajunsese la ora aceea chiar deasupra puţului, sări înăuntru, şi Iulia Sergheevna se pomeni stând strâns lipită de pieptul lui în interiorul acelei gropi dreptunghiulare, săpate în pământ. Când cel dinaintea ei îşi îndreptă spatele, iar soarele, răzbunându-se parcă pentru faptul că acest om îndrăznise să-i întunece lumina, îl plesni necruţător peste ochi cu razele sale, Iulia Sergheevha îşi dădu seama, înspăimântată, cât de tras şi de scofâlcit era chipul lui – ca al unei fiare hăituite. Îl văzu, pentru prima oară, îmbătrânit.
Într-adevăr, până în clipa aceea i se păruse că îmbătrâneşte numai ea, în timp ce el, Kolomeiţev, rămâne tot atât de tânăr
– o tinereţe de nestăvilit – ca şi atunci în micul scuar întunecos din curte. Nu, ea nu l-a sărutat acum, nici măcar 251
nu l-a atins cu mâna, ci doar şi-a îngăduit să îndrepte spre el o privire care înlătura convenţia stabilit cu douăzeci de ani în urmă, cum că între ei n-a fost nimic. Kolomeiţev însă, acoperindu-şi ochii cu palma şi privind-o pe dedesubt drept în. pupile, o pedepsi cu cruzime pentru această nerespectare a convenţiei; rosti doar o singură frază:
— Faci rău că-ţi sulemeneşti pleoapele. Nu te avantajează.
Umbrit cum era acum, chipul său nu mai părea hăituit, lipsit de apărare, ca adineaori, în bătaia soarelui. Umbra estompa cutele de pe obraz, expresia de nesiguranţă, evidenţiindu-i doar trăsăturile aspre, ce vădeau o voinţă de nestrămutat. Iulia Sergheevna se trase brusc înapoi, lovindu-se de un bolovan din peretele puţului chiar cu vertebra aceea ce părea s-o doară şi astăzi în taină din pricina colţuroasei jucării de tablă.
Acum, revenită în cortul ei, nu-şi plângea propria soartă.
Izbucnise în plâns la gândul că el, Kolomeiţev, care îşi ascunsese acolo, în adâncul puţului, obrazul de lumina soarelui, părea pe drept cuvânt un lup singuratic, inutil de puternic, care nici măcar nu înţelegea cât este de nefericit.
Tot atunci, într-un alt cort, Ivan Ivanovici, sondorul principal al echipei geologice, pe numele lui de familie Zagranicinîi76 deşi nu fusese nicicând peste hotare, lucru care constituia un motiv permanent de glume la adresa lui, începu o discuţie pe tema motanilor. Totul pornise de la cuvântul „motan” rostit din întâmplare de către un muncitor:
— Ne tot vârâm prin gropi cu cizmoacele astea, ca nişte motani încălţaţi, da rezultate ioc… Şi nici de câştigat nu câştigăm cine ştie ce…
Şi peste osteneala, plictisul, dorul de băutură, bubele, înţepăturile şi zgârieturile celor din jur se înălţă şi pluti în văzduh tema motanului, licărindu-i misterios pupilele prelungi, ieşindu-i la iveală ghearele ascuţite, ascunse în labele moi, perfide, fluturându-i insinuant coada şi slobozind 76 În traducere – de peste hotare, străin (de la zagraniţa – străinătate); (rus.).
252
un miorlăit de-o sinceritate îndoielnică.
Auzind aceste cuvinte, Ivan Ivanovici Zagranicinîi, pe-al cărui chip mititel, ciupit de vărsat, îşi reaprinseră brusc luminile interesului pentru viaţă ochii de-o culoare nedefinită, ce plutiseră până atunci în aţipeală, zâmbi şi zise:
— Am lucrat cândva la o bază de elicoptere, şi-aveam acolo, pe lângă cantină, un motan…
Ivan Ivanovici ar fi putut să rostească un alt cuvânt, de pildă, cuvântul „clătită”. Şi-atunci s-ar fi abordat tema clătitelor: cam care din ele ar fi mai gustoase: cele cu unt, cu zară, cu smântână, cu peşte sărat, cu dulceaţă, iar vreunul dintre cei prezenţi şi-ar fi adus, poate, aminte şi de clătitele cu icre. Dar despre asemenea clătite nu şi-ar fi putut aminti decât un bătrân. Apoi interlocutorii ar fi început să se laude cam câte clătite poate fiecare dintre ei să mănânce la o singură masă. Ş-ar fi desfăşurat apoi o serie de amintiri privitoare la tot soiul de întâmplări legate de clătite. Unul şi-ar fi adus aminte de cineva care, îndopându-se cu prea multe clătite, a dat ortul popii. Altul şi-ar fi amintit de altcineva, care, aghesmuit fiind, şi-ar fi pus pe cap în loc de şapcă o ditamai clătită. Sus-zisa temă ar fi adus, desigur, după ea şi pe cea a sexului frumos: parcă tema aceasta ar putea să
