"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » Romanian Books » „Dulce ținut al poamelor” de Evgheni Evtusenko

Add to favorite „Dulce ținut al poamelor” de Evgheni Evtusenko

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

lipsească din discuţie seara, înainte de culcare! Cineva poate că ar fi povestit cum s-a pupat el odată cu o femeie printr-o clătită. „Mare scofală că s-au pupat, l-ar fi întrerupt cu un aer superior un altul. Eu vă pot da, fraţilor, un exemplu şi mai şi…”, apoi ar fi făcut promiţător cu ochiul, în râsetele celor prezenţi, care ar fi savurat dinainte relatarea în cauză.

De astă dată însă luase întâietatea cuvântul „motan”, şi gândurile tuturor se concentrară asupra motanilor.

— Ei bine, continuă Ivan Ivanovici Zagranicinîi, motanul ăsta al nostru era de-o obrăznicie crasă, îl răsfăţaseră piloţii până peste poate. L-au învăţat chiar ei să dea târcoale bucatelor, de aceea a început să-şi facă de cap, că nu mai ştiam cum să mai scăpăm de el. Şedeam, de pildă, seara la masă, iar el – ţuşti! din spatele nostru pe masă, înşfacă o 253

pârjoală din farfurie şi tule-o! Ne-au venit odată nişte şefi de pe la Irkutsk, iar bucătăresele noastre şi-au dat osteneala ca să fie, vorba ceea, la înălţime. Au gătit nişte chifteluţe de găină cu totul deosebite: au băgat înăuntru tocătură de ficat şi din fiecare chiftea ieşea în afară câte-un osişor, învelit şi el într-o hârtiuţă. Da nici măcar aceea simplă, ci cu festonaş pe margini.

S-a ridicat ăl mai mare şef să rostească un toast în cinstea flotei noastre aeriene, când colo, motanul nostru hop! pe masă, i-a înhăţat chifteaua din faţă şi dus a fost. Da’ să fi văzut cum a apucat-o: chiar de osişorul acela cu festonaş, de parcă ar fi primit educaţie într-o familie nobilă! Şeful s-a încruntat şi zice: „Da ce-i aici, la voi: cantină sau grădină

zoologică?” Într-un cuvânt, motanul nostru ajunsese o fiinţă

cu morala putredă, un parazit. S-au apucat piloţii şi l-au dus plocon unor geologi. Aceia, însă, chiar cu cursa următoare, l-au trimis înapoi: „Nu ne lasă să mâncăm… ne smulge bucata din gură, ne-au spus. Iar noaptea miorlăie de te bagă-n sperieţi. Pesemne că-i este dor de voi…” Am stat atunci şi ne-am gândit: ce-i de făcut cu motanul? De-mpuşcat ne era milă

să-l împuşcăm, doar era şi el o fiinţă. Să-l băgăm într-o cuşcă? Păi unde s-a mai pomenit să ţii o mâţă pe după gratii!

Ar fi râs lumea de noi! Şi-atunci am născocit un vicleşug: i-am croit motanului o mică paraşută, i-am legat-o cu nişte panglici pe sub burtă şi l-am aruncat din elicopter, la vreo sută de kilometri de bază, chiar în desişul taigalei. Cel mai mult ne-am temut să nu se agaţe de coada elicopterului, să

rămână tot la noi. Piloţii s-au mai rotit niţeluş pe-acolo, s-au convins că paraşuta s-a desfăcut şi că, dând din labe, motanul merge spre aterizare, s-au liniştit şi şi-au văzut mai departe de drum. În fine, am început să stăm şi noi la masă

fără să tragem cu ochiul în spate. Da trebuie să vă spun că

motanul ăsta era tare frumos. Orişicât, era siberian, de-al nostru. O blană, de ţi se pierdea mâna prin ea. Că omul, deh, simte totdeauna nevoie să mângâie pe cineva. Mai ales că

motanul se pricepea să şi toarcă, să se şi frece de piciorul tău 254

cu sfiala unuia care se simte, vorba ceea, cu musca pe căciulă… Le-am exilat noi, vreau să spun, pe calea aerului, da curând am început să-i ducem exilatului dorul. Ceva ne lipsea. Într-o zi, şedeam aşa, la masă, zgândărind cu furculiţa pârjoalele din farfurie; parcă îşi pierduseră şi ele gustul acum, când nu le mai pândea ameninţarea aia pufoasă; stam la masă şi ne mustra pe toţi conştiinţa: oare ce s-o fi ales de paraşutistul nostru? Nu şi-o fi zdrobit oare ciolanele la aterizare? A izbutit pare să scape de paraşută, să

nu se încurce cu ea prin tufe? N-a murit oare de foame: că

doar în taiga nu există chiftele cu festonaş. Nu l-o fi sfâşiat oare ursul, deşi, la drept vorbind, cine are nevoie de carne de pisică? Oricum, de când îl trimisesem să-ntreprindă de unul singur desantul acela, trecuse o săptămână întreagă. Când, deodată, dumnealui în persoană, zdup! pe masă, ca şi când ar fi căzut prin tavan, jumulit tot, sfrijit, cu panglicile de la paraşută atârnându-i, cu burta subţiată de foame, şi haţ! –

pârjoala mea din farfurie… Mamă, ce bucurie pe noi! De-atunci, când ne aşezam cu toţii la masă, motanul sta şi el alături, pe duşumea, cu pârjoalele lui personale în farfurie.

Bucurie şi pentru el, bucurie şi pentru noi. A izbutit, carevasăzică, să-şi apere drepturile. N-ar strica să înveţe şi oamenii de la un motan ca ăsta!

Râseră cu toţii.

— Da eu, fraţilor, am să vă zic una despre Ruslan şi Ludmila, se auzi o altă voce din fundul cortului.

Ivan Ivanovici Zagranicinîi mormăi nemulţumit, cu o aroganţă de şef în glas:

— Da ce, crezi că nu l-am citit pe Lermontov77? Nu mai devia, băiatule, discuţia de la problema motanilor…

— Ba, Ivan Ivanovici, află că „Ruslan şi Ludmila” e un tort..

— Cum adică tort? făcu nedumerit Zagranicinîi.

— Aşa se cheamă un anumit fel de tort. Îl fac cofetarii din Leningrad.

77 Personajul atribuie greşit lui Lermontov poemul lui Puşkin.

255

— Da ce legătură are cu motanii?

— Uite că are… Aşteaptă niţeluş şi-ai să vezi. Odată, s-au îndurat să mă premieze şi pe mine cu un bilet de odihnă.

„Unde vrei să te duci?” mă întreabă. „Păi, zic, la New York”.

Au holbat ochii: „Da de ce?” Zic: „E cazul să-i studiez pe duşmani”. S-au scărpinat la ceafă: „Când ţi-o veni rândul”.

Mi-au propus apoi, la alegere: Truskaveţ, Kislovodsk, da eu îs om sănătos, n-am nimica. „Daţi-mi, le zic, un bilet pentru Leningrad. I-oi studia, măcar pe foştii duşmani.” „Cum adică?” s-au impacientat ăia. Le-am explicat: „Adică, viaţa pe care au dus-o ţarii”. S-au liniştit. Mi-au dat şi biletul. Mai întâi am umblat pe-acolo împreună cu grupul, da după aceea am rămas în urmă: umblau prea iute, pe când de traiul ăla, al împăraţilor, e bine să te revolţi mai pe-ndelete. Gigea la ei descompunerea morală. Mi-a venit să mă aşez pe mobilierul acela, măcar cu fundul să mă ating de trecutul ăl blestemat, numai că peste tot nu vedeai decât frânghii întinse. Am călărit toate palatele. Singurul pe care nu-l bifasem a fost ăl de la Pavlovsk. Am plecat într-acolo cu trenul electric. Am luat şi o sticloanţă de vin dintr-ăla rozaliu cu mine, stau pe bancă, mai sug din el câte-oleacă, mă pregăteam adică

pentru emoţia culturală ce mă aştepta. În faţa mea, pe bancă, o băbuţă. Figură distinsă, ziceai că-i piesă de muzeu.

Şi lângă ea un tort, „Ruslan şi Ludmila”, în cutie, legat frumuşel cu sfoară. Băbuţa se cam chiora la sticloanţa mea, nu prea-i plăcea, da, ce-i drept, se făcea că n-o vede. La o staţie, năvăleşte în vagon o droaie de tineri, cu sticle, cu pachete. Nişte ăia cu plete, de nici nu ştiai care-i flăcău, care-i fetişcană. Şi hop! cu toţii, pe bancă, în preajma mea şi-a babei. Vorbe dintr-alea nu le-au ieşit din gură, însă unul dintre ei a dat drumul la un magnetofon şi-a pornit de-acolo o muzică mai scârnavă ca-njurăturile. Băbuţa, de necaz, chiar s-a făcut că doarme. Curând gaşca a luat-o din loc, doar urechile ne-au mai rămas împuiate o vreme. A deschis ochii şi băbuţa. Când, deodată, simt că mă trage de mânecă.

Mă uit şi nu-mi (vine să-mi cred ochilor: schimbaseră ăia 256

tortul!… Cutia era aproape la fel, doar că nu mai scria pe ea

„Ruslan şi Ludmila”, ci „Tort de fructe”. A început băbuţa să

plângă.

— Nu te mai necăji, mamaie, zic. Cred c-au făcut-o din greşeală.

— Aş, din greşeală! zice o muiere de pe-o altă bancă.

Are sens

Copyright 2023-2059 MsgBrains.Com