— E voie?
Cei din preajma focului nu se repeziră să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l potopească cu întrebări, ci doar îi făcură loc lângă ei, iar Kalia veni să-i toarne şi lui nişte ciorbă de peşte.
Dar în timp ce Serioja îşi golea cu mişcări repezite strachina aburindă, toţi ceilalţi îl urmăreau, cu lingurile oprite fără voie în aer, atât de important era pentru toţi răspunsul pe care îl adusese. Numai pe Kolomeiţev treaba asta păru că nu-l interesează câtuşi de puţin. Mâncând, Serioja încercă de câteva ori să deschidă vorba despre plicul pe care îl adusese, dar de fiecare dată Kolomeiţev îl opri cu câte un gest neglijent, menit să potolească avântul tânărului. „Asta zic şi eu voinţă, gândi cu admiraţie Serioja. Să fi fost în locul lui, n-aş fi izbutit să mă abţin: pe loc aş fi pus întrebare.”
În sfârşit, Kolomeiţev rosti alene, ba chiar pe un ton plictisit, ce-i era propriu tocmai în clipele când se simţea mai tulburat:
— Ei, trimisule, ia hai să luăm amândoi câte-o gură de aer… – ca şi când nu s-ar fi aflat şi unul, şi celălalt în aer liber, în preajma unui foc de tabără, ci într-un birou plin cu lume de prisos.
Burstein surâse ironic şi dădu din umeri; Veazemskaia nici nu-şi ridică privirea. Sitecikin, rotindu-şi în găvane ochii devotaţi, de câine, fu gata să se repeadă şi el „să ia o gură de aer”, dar privirea de gheaţă a şefului său îl ţintui locului.
Aprinzându-şi lanterna, Kolomeiţev îl duse pe Serioja la malul râului, se aşeză acolo pe un butuc, îşi aprinse fără
grabă o ţigară, şi, abia după ce trase lent de câteva ori din ea, zise scurt:
260
— Ei?
Tot ce păstrase în el până atunci ţâşni prin vorba rostită
cu un glas răguşit, sleit de putere.
Serioja scoase din sacoşă plicul. Kolomeiţev îl rupse la un capăt, dădu la iveală o foiţă de hârtie îndoită, o desfăcu, şi îndreptă peste ea lumina lanternei. Scrisoarea cu antetul direcţiei şi eu binecunoscuta semnătură menită să impună
respect era scurtă: „În urma expertizei efectuate, continuarea explorărilor apare ca fiind lipsită de perspectivă. Încetaţi activitatea. Transportaţi personalul, punându-l la dispoziţia echipei din Verhnie Saianî, întrucât probele trimise de acolo sunt mai încurajatoare”.
Kolomeiţev îndoi din nou fila, apoi vârî plicul în portharta care îi atârna la şold.
— Ai citit scrisoarea? întrebă fără să se uite la Serioja.
— Nu, Viktor Petrovici, zise acesta. Ştiu însă ce cuprinde.
— Nu ştii nimic, făcu Kolomeiţev. Ai înţeles?
— Am înţeles, zise Serioja, luând parcă, în sinea lui, poziţia de drepţi, aşa cum i se mai întâmplase şi altă dată, când auzise asemenea dispoziţii, de-a dreptul surprinzătoare, ale acestui om, care părea să ştie mult mai mult decât cunoştea el, Serioja, sau alţii din preajma lui.
— Scrisorile şefilor trebuie să le citeşti ca pe nişte poezii, zâmbi în colţul gurii Kolomeiţev. Ideile cele mai importante îşi au sălaşul printre rânduri. Fapt e că cei de la direcţie se tem pur şi simplu de răspundere şi mi-o aruncă mie în cârcă.
Dacă vom avea succes, cinstea le va reveni şi lor. Dacă vom suferi un eşec, ei vor avea oricând la mână un act justificativ: copia acestei scrisori. O psihologie proprie celor aflaţi pe la statul-major. Noi însă, băiete, ne aflăm în linia întâi…
La focul de tabără, care aproape că se stinsese, Kolomeiţev veni având întipărit pe buze unul dintre zâmbetele sale cele mai frumoase, de om sigur de sine.
— Pot să vă felicit. Citez: „probele sunt încurajatoare”.
Auzindu-l, Serioja rămase uimit de curajul şi stăpânirea de sine a acestui om, a şefului său, care acceptase cu atâta 261
hotărâre riscul. Burstein înălţă sprâncenele a mirare.
Veazemskaia nu schiţă niciun gest. Cât despre Sitecikin, acesta se săltă chiar de pe locul său şi îi învălui pe ceilalţi cu o privire triumfătoare: vedeţi că am avut dreptate?
Nelăsându-şi subalternii să-şi vină în fire, Kolomeiţev scoase din geanta de la şold o hartă roasă pe de margini şi, desfăcând-o, o puse pe genunchi.
— Vom continua. Suntem datori să prindem casiteritul ăsta de coadă.
— Un’ să-l prinzi? clătină din cap Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Siteritu’ ăsta are-o coadă precum şopârla. Doar am săpat peste tot locu’..
— Ba nu peste tot, i-o reteză Kolomeiţev şi cuprinse cu degetul harta. Trebuie să mergem de-a lungul râului până
aici şi să săpăm pe malul din stânga. Acolo sunt şi filoane pegmatitice şi straturi hidrotermale, adică toate rocile corespunzătoare. Trebuie să fie şi casiterit acolo, n-are unde să fie în altă parte. Keşa, să pregăteşti şalupele pentru mâine… Carburant ai îndeajuns?
— Carburant am, zise Keşa şi, vizibil jenat de propria lui nehotărâre, mestecă cu lingura în strachina goală de dinaintea lui. Însă a cam scăzut apa din râu. Iar mai încolo, sunt pragurile alea trei, unul după altul. Poate să aşteptăm o ploaie, să mai crească apa?
— Ce-ai păţit, Keşa: parcă n-ai fi tu… Kolomeiţev azvârli în foc un tăciune rostogolit în iarbă, apoi, ştiind cum îl poate întărâta pe tânăr, i se adresă pe un ton de încurajare bucătăresei: Dar dumneata, Kalia, ce zici? Ţi-e frică şi dumitale? Să nu-ţi ude apa proviziile?
— De ce să-mi fie frică? S-o uda astăzi, se usucă mâine, dădu din umeri Kalia, dar în clipa următoare îi şi luă
apărarea lui Keşa: Keşa al nostru numai seara îi greu de urnit din loc. Dimineaţa se înviorează.
Cel despre care era vorba însă continua să zgârie cu lingura fundul străchinii, aţintindu-şi într-acolo şi privirea ochilor săi ca afina coaptă.
262
— Eu zic că apa a scăzut…
Burstein îşi drese glasul:
— Poate ar trebui să cerem un elicopter? Să ne transporte pe toţi?
