„Ba da. O lingură, tovarăşe sergent!” „Şi ce fel de lingură?” îl întreabă iar, în zeflemea, sergentul. De luminiu, tovarăşe sergent”, oftează intelectualul. Aşa că tu, Eduard, băiete, să
n-o prea faci fără niciun rost pe deşteptul. Altminterea, s-a 269
zis cu tine. Sergenţii îs mai dihai ca generalii, căci sunt mereu în preajma ta…
Această poveste cu tâlc sau, mai curând, anecdotă de împrumut, avu o mare influenţă asupra lui Sitecikin. Tocmai de aceea îi şi ţinea mereu isonul lui Kolomeiţev. În realitate însă îl invidia de moarte. Oamenii cu care Kolomeiţev avea de-a face, chiar dacă nu-l îndrăgeau cu toţii, îl respectau totuşi: omul se bucura de consideraţie. Sitecikin, în schimb, nu se bucura de niciun fel de consideraţie. Era dispreţuit chiar de către cei în graţiile cărora încerca din răsputeri să
intre, printre aceştia numărându-se şi Kolomeiţev. Unde mai pui că acesta dispunea şi de putere, în timp ce Sitecikin nu dispunea de putere asupra nimănui, cu excepţia propriei sale persoane lucru de care – în treacăt fie zis – era foarte mândru, impunându-şi să se umilească în faţa altora, dar zicându-şi, totodată, în gând: „Lasă că mi-o veni şi mie rândul…” Kolomeiţev plăcea femeilor, în timp ce Sitecikin s-a considerat profund jignit, încă din adolescenţă, de faptul că
maică-sa, vrând să-l absolve de chinurile pe care le încerca din cauza unor dorinţe neîmplinite, i-a vârât la un moment dat în pat o femeie de serviciu, una mătăhăloasă şi cam toantă, cu care se socoti după aceea chiar ea, oferindu-i nu numai o hârtie de zece ruble, dar şi un borcan de trei litri de ciuperci murate, de care toanta era mare amatoare. Sitecikin îl invidia pe Burstein, pentru că, în discuţiile cu Kolomeiţev, acesta izbutea să nu se abată de la opiniile sale, pe Laciughin, pentru că tatăl său era academician, pe Veazemskaia, pentru că trăgea bine cu puşca, pe Ivan Ivanovici Zagranicinîi, pentru că – aşa cum i se părea –
acestuia nu-i păsa de nimic, iar pe Kalia, pentru că râdea la tot pasul. Ajunsese să-l invidieze până şi pe Keşa, pentru cocoaşa lui, căci i se părea că-i prilejuia anumite avantaje.
Invidia lui Sitecikin ajunsese să cuprindă întreaga omenire. Îi invidia pe americani, pentru că trăiesc în America. Pe membrii guvernului, pentru că în zilele de sărbătoare stau în tribuna mausoleului. Pe beţivani, pentru că le face plăcere să
270
bea. Pe nebăutori, pentru că izbutesc să se abţină de la băutură, chiar şi în compania persoanelor de care ar avea nevoie. Citind articole privitoare la cei ce atentau la avutul obştesc, îi invidia şi pe aceştia, deşi îi dispreţuia, pentru că
se lăsau prinşi. Îi invidia pe directorii magazinelor universale, alimentare şi de consignaţii, ca şi pe şefii de la autoservice. Îi invidia pe cei ce au vile şi maşini, precum şi pe laureaţii premiilor „Lenin” şi ai premiilor de stat. Invidia lui nu ignora nici premiul Nobel. Invidia pe toţi oamenii frumoşi, chiar şi femeile. Invidia persoanele mai în etate, întrucât vârstă i se părea a fi un factor în plus, ce i-ar fi putut favoriza ascensiunea spre etajele superioare. Era furios că
îmbătrâneşte prea încet: avea impresia că tinereţea e cea care îl împiedică să avanseze. A depune însă eforturi excesive în acest sens i se părea a fi un lucru nelipsit de primejdii: observase mai demult că elanul trezeşte o bănuitoare nelinişte în rândul persoanelor bine aşezate în scaunele lor.
Şi-apoi, cel care se zbate ca s-o ia înainte poate să şi alunece.
Mult mai lesne e să te foloseşti de asemenea accidente ale altora.
Parcurgând scrisoarea sosită de la direcţie şi apreciind fulgerător situaţia, îşi dădu seama că sosise ora sa astrală.
Cei de la direcţie nu vor putea să nu remarce un tânăr specialist care n-a consimţit să-i ţină hangul şefului său ce încălcase o dispoziţie a conducerii. Dacă Kolomeiţev o va păţi, de ce s-o păţească şi el, Sitecikin? Dar dacă Kolomeiţev va da totuşi de casiterit?
Sitecikin stătu în cumpănă. Ba nu, chiar în cazul unui asemenea succes, lui Kolomeiţev nu i se va ierta actul de indisciplină. Pentru descoperirea casiteritului i se vor prezenta mulţumiri, în schimb se va găsi altceva împotriva lui. Pe când fapta lui Sitecikin nu va fi dată uitării. De oameni ca Sitecikin e totdeauna nevoie. Şi Sitecikin se decise.
După ce Kolomeiţev, însoţit de Burstein, reveni în preajma focului şi cei doi se aplecară să cerceteze din nou harta, el 271
întrebă pe un ton provocător şi vorbind mai tare decât era nevoie:
— Ia spuneţi-mi, Viktor Petrovici, ce conţine totuşi scrisoarea asta? De ce nu vreţi s-o arătaţi?
Kolomeiţev nu şi-ar fi putut închipui niciodată că vocea totdeauna linguşitoare, mieroasă a lui Sitecikin poate să
conţină
asemenea
tonalităţi
impertinent-poruncitoare.
Atitudinea veşnic servilă a tânărului dispăruse ca prin farmec: acum avea în faţa ochilor un duşman ce îşi dezdoia spinarea veşnic încovoiată. Chiar şi ochii acestuia îşi schimbaseră înfăţişarea: până atunci alergau, mereu agitaţi, când într-o parte, când în alta, linguşitori, admirativi, devotaţi, pe când - acum încremeniseră holbaţi şi plini de o sarcastică superioritate. Tresări şi Laciughin, zicându-şi: Sitecikin a aflat totul. Burstein îl privi lung, mirat, pe sub ochelari, pe cel care vorbise, ca şi când acesta, aidoma duhului din poveste, s-ar fi slobozit singur din şip. Cât despre Veazemskaia, ea se uită la Sitecikin cu un calm dispreţ, fără să se mire defel.
— Scrisoarea a fost adresată şefului echipei, nu dumitale, Sitecikin, zise ea apoi. Ca geolog, n-ai ajuns încă la acel stadiu care ţi-ar putea da dreptul să-ţi controlezi şeful…
— De unde ştii dumneata că n-am ajuns! nu izbuti să-şi stăpânească ţipătul Sitecikin. Voi nu mă lăsaţi s-ajung!
Credeţi că sunt un nimic? Ei bine, am să vă arăt eu tuturor ce pot! Şi susţin că am dreptul să aflu ce conţine scrisoarea asta…
— Ai şi aflat ce conţine… rosti Kolomeiţev, vorbind rar şi simţind că-l cuprinde brusc o oboseală cumplită şi o cumplită silă de viaţă. Mi-ai scos scrisoarea din porthartă…
— N-am scos-o! A căzut ea singură! ţipă ascuţit Sitecikin.
Mă jigniţi!
— Iat-o… Kolomeiţev îi întinse lui Burstein plicul. N-am vrut să v-o arăt. Iertaţi-mă… N-am putut să accept decizia…
Vă cer tuturor să aveţi încredere în mine. Ca unor geologi, ca unor tovarăşi.
272
Burstein dădu la o parte mâna întinsă a lui Kolomeiţev, refuzând să ia scrisoarea:
— Am bănuit ce cuprinde… N-are a face… O să ne continuăm cercetările.
— Ba eu am să raportez… Ca tânăr specialist, protestez cu hotărâre, continuă Sitecikin, înecându-se.
— Dumneata n-ai fost niciodată tânăr… îi zise Veazemskaia.
— Şi nu vei fi niciodată un adevărat geolog, adăugă