sunt chiar atât de tâmpit ca să nu mă îndoiesc niciodată de nimic? Totul e că nu-mi permit să devin slab. Şi nu-mi pierd, ca să zic aşa, simţul mirosului. Într-adevăr, nu numai mintea, dar şi acest simţ îmi spune, ca unui câine, că
pârdalnicul ăsta de casiterit se află undeva, pe aproape, şi că
trebuie doar să dăm de el. Oare chiar nu-ţi dai seama că
instinctul este mai puternic decât raţiunea?
— Tocmai fanaticii au fost cei care au făcut cealaltă parte a omenirii să pună la îndoială scopurile, chiar pe cele mai nobile! nu se dădu bătut Burstein. Şi-apoi, eu nici nu cred că
sunteţi un fanatic.
— Dar ce-oi fi? Un cinic? insistă Kolomeiţev.
— Nu, nu sunteţi un cinic. Sunteţi doar un om derutat,.
Vă temeţi însă s-o recunoaşteţi şi vreţi să vă impuneţi părerea că aţi fi, într-adevăr, un fanatic, zise Burstein.
În clipa următoare însă i se făcu milă de Kolomeiţev, căci îşi dădu seama cât de dureros îl atinseseră pe acesta vorbele sale: pomeţii celui din faţa lui deveniră parcă mai colţuroşi în lumina rugului ce sta să se stingă, iar în ochi îi apăru o 265
expresie de animal hăituit. Oricât de aprinse erau uneori discuţiile lor, Kolomeiţev rămânea totdeauna pentru Burstein un om drag, care, altcândva, în timp ce călătoreau pe râul Vitim şi un val uriaş, izbindu-se de-o stâncă, l-a măturat pe el, Burstein, de pe puntea karbasului, sărise neîntârziat în viitoare spre a-şi salva tovarăşul.
— Despre fanatism o să mai discutăm cu altă ocazie, îi zise lui Kolomeiţev. Cât despre casiterit, n-am să fiu decât bucuros să-l puteţi găsi. Doar sunteţi un om norocos…
Cel mai neplăcut lucru pentru Kolomeiţev era să-i observe cineva deruta. Cel mai plăcut – să se spună despre el că-i un om norocos. Burstein o ştia prea bine. Îndată, expresiei de iritare de pe chipul lui Kolomeiţev îi luă locul un zâmbet aproape copilăros.
Între timp, Sitecikin observă că din portharta lăsată de către Kolomeiţev lângă foc a căzut un plic purtând antetul direcţiei lor. Sitecikin ştia, fireşte, că nu-i frumos să citeşti scrisorile adresate altcuiva, dar mai ştia şi că este, totodată, o acţiune folositoare. Aruncă o privire fugară peste umăr.
Convingându-se că nu-l vede nimeni, scoase cât ai clipi scrisoarea din plic, o citi la repezeală, apoi, cu mişcări furişate, o vârî din nou în plic. Îndată începu în el ceea ce obişnuit se numeşte „luptă interioară”. Omul ajunse chiar să-şi răvăşească părul din cap, strâmbându-şi impecabila cărare.
Fapt e că Sitecikin, mereu linguşitor faţă de şeful său, nu-l agrea, în realitate, deloc pe Kolomeiţev.
Acest ins, Eduard Sitecikin, îşi petrecuse copilăria într-una din clădirile înalte ale Moscovei, dar la subsolul acesteia.
Maică-sa lucra aici ca liftieră, iar tatăl lui, ca instalator.
Seara le plăcea să bârfească pe socoteala unor locatari care se bucurau de faimă. „Ştii, aseară, cosmonautul a binevoit să
vină acas’ la două noaptea, se apuca liftiera să-i povestească
cu multă poftă soţului. Mă lăsasem oleacă pe divan şi aţipisem. Soneria noastră nu funcţionează, aşa că eroul nostru cosmic a-nceput să dea în uşă cu pumnul. Nici nu-i 266
păsa că trezeşte din somn pe-un om al muncii. «N-ai decât să
baţi, n-ai decât, mi-am spus şi nici că m-am mişcat de pe divan. În cosmos, zic, eşti stăpân, dar aci, la poartă, sărit eu». Şi ce crezi c-a născocit neruşinatul? A deschis fereastra de la punctul agitatoric şi-a intrat pe ea de şi-a rupt toţi nasturii. «Se poate aşa ceva? îmi zice. De ce nu deschizi uşa?» «Ar trebui să aveţi obraz, îi zic. Să veniţi acasă la timp.
Să aveţi respect pentru portar. ’Mneavoastră sunteţi cosmonaut, da’ vă ţineţi noaptea de beţii. Când oi trimite o scrisoare la sindicatul ’mneavoastră, ăl de cosmonauţi, n-o să vă laude nimeni pentru treaba asta. Nici scafandrul n-o să
vă ajute…» A rămas omul cu gura căscată. «Dar eu nu mă ţin de beţii, zice, eu vin de la antrenament…» Da cine să-l creadă? Cunosc eu antrenamentele astea… Şi-i mai apar şi fotografiile prin ziare. Să-l fi fotografiat ăia când se furişa pe fereastră, ca motanul…” „Da, nu-s respectaţi oamenii muncii, clătina din cap instalatorul cu amărăciune. Uite, m-au chemat deunăzi la Svetozarova, la cântăreaţă. Aia care a trăit mai întâi cu un acordeonist, iar acu’ e încurcată chiar cu şoferul ei. «Ajutaţi-mă, zice, mi-am spălat adineaori ciorapii în chiuvetă şi mi-a luat apa inelul din deget, de mi-a căzut înăuntru.» Am desfăcut ţeava şi-am găsit inelul împotmolit acolo, în murdărie. S-a bucurat grozav artista poporului, şi l-a pus în deget şi râde: «Văd că şi murdăria din canalizare poate fi uneori de folos!» Ştii, parcă tot pe mine m-ar fi mustrat. Pe urmă a cotrobăit prin poşetă şi mi-a întins cinci ruble. Auzi, cinci ruble, pentru un inel ca acela, cu briliante!
Păi ăsta costă, cred eu, peste trei mii… Şi mai e şi laureată!”
Ascultând asemenea dialoguri ale părinţilor săi, Eduard Sitecikin începu încă din anii copilăriei să-i dispreţuiască pe oameni. Păi dacă şi cei mai celebri dintre ei, oameni care sunt arătaţi şi la televizor, sunt aşa cum sunt, atunci cum or fi ceilalţi!? Tatăl său, care vizita deseori, în calitatea lui de instalator, apartamentele celebrităţilor, mai stătea să descrie şi mobilierul, covoarele, lampadarele, lucru care pe Edik începuse să-l roadă: de ce ei să aibă atâtea, iar eu nu? Cum 267
să facă oare să ajungă şi el la etajele de sus? De bună seamă, ajungând un ins instruit, un intelectual. Nume potrivit avea: părinţii i-au zis Eduard parcă tocmai cu această intenţie. Şi Edik începu să urmărească felul de a se comporta al celor ce locuiau la etajele superioare. Până şi cărarea şi-o făcu luându-se după un locatar de sus. Întrucât nu avea talente deosebite, se apucă să tocească, izbutind să absolve şcoala medie cu medalie de aur. Avu loc după aceea un consiliu de familie: pentru ce facultate să opteze. Mama zicea că fizicienii câştigă zdravăn. Tatăl susţinea că nu fizicienii, ci cântăreţii.
La examenul de admitere pentru Institutul de fizică şi matematică Edik fu trântit. Un an de zile luă lecţii de canto, îşi dezvoltă vocea, frecventă concertele lui Magomaev şi Kobzon, ca să înveţe felul de a se comporta pe scenă. Pică şi de astă dată la examenul de admitere. La geologie ajunse din întâmplare. Un profesor de geologie care locuia la etajele superioare ale clădirii rămase într-o zi blocat în lift, iar când, după cinci ore petrecute acolo, uşa se deschise, în sfârşit, se constată că, nemaiputându-se abţine, omul făcuse în cabina liftului treaba mică. Mai întâi, mama lui Edik începu să ţipe, dar apoi, dându-şi seama că jena omului i-ar putea fi de folos, tăcu brusc, dar îi puse profesorului, vorba ceea, mâna în beregată. Că adică, eu n-am să fac pic de scandal, în schimb, dumneata, profesor, ajută-mă să-mi aranjez tontul măcar la geologie. Şi profesorul, strâmbându-se la gândul că
nimerise într-o situaţie dintre cele mai absurde, îl „aranjă”.
Intrat la institut, Sitecikin se strădui din răsputeri să arate a student care merge în pas cu cerinţele. epocii moderne.
Acum, în loc de bancnote de câte cinci ruble, tatăl său obţinea de la celebrităţi bilete la teatrul „Sovremennik”, la cel din Tşganka, ba chiar şi la conservator. Într-o zi, când un poet ce locuia şi el la unul dintre etajele de sus a intrat în lift împreună cu un grup de străini, mama lui Edik se milogi de el să-i dea pentru feciorul ei o carte de-a lui cu autograf, lucru care în ochii străinilor apăru, pesemne, ca o apreciere a poetului de către popor, acesta fiind reprezentat în cazul de 268
faţă de către liftieră. Ulterior, Sitecikin deschidea când şi când această carte în faţa colegilor săi astfel ca ei să poată
zări autograful autorului, iar la întrebările lor cât de bine îl cunoaşte pe poet se limita să zâmbească enigmatic. Cu toate acestea, nu izbutea deloc să pară intelectual. Avea în el ceva vâscos, respingător, fapt care în cercul acela al viitorilor geologi nu putea fi acceptat. Într-o zi, taică-său îi istorisi o poveste cu tâlc, care să-i poată sluji drept învăţătură:
— Serviciul militar eu l-am făcut la un batalion de construcţii. Aveam acolo un sergent pe jumătate analfabet, însă dornic nevoie-mare s-o facă pe şeful. Nu putea suferi să
nu-i fie executate ordinele. Ne aliniază el odată pe noi recruţii şi ne zice: „Prima sarcină pe care o aveţi de îndeplinit e să
scoateţi din rădăcini nişte buturugi. O faceţi iute „pe tot terenul de colo şi-abia pe urmă vă luaţi lingurile de luminiu şi înainte marş la ciorbă”. Unul dintre recruţi îi zice însă c-un zâmbet parşiv: „Scuzaţi, dar se spune de aluminiu…”
Sergentul se uită la el precum şarpele boa la un iepure: „Ieşi afară din front”. Omul iese din front. „Tu ce eşti?” „Sunt filolog, tovarăşe sergent.” „Ei bine, Filonov, vezi bradul ăla?”
„Îl văd”. „Ai să-l scoţi din rădăcini de unul singur. Să nu care cumva să te ajute vreunul! Abia după aia îţi iei lingura. De luminiu.” Toată lumea a mâncat şi de prânz, şi de seară, numai intelectualul acela se tot moşmondea cu bradul lui personal. Până la urmă, vine la sergent, mânjit tot de pământ, abia ţinându-se pe picioare, dar c-un fel de înţelegere a situaţiei în ochi. „Permiteţi să raportez, tovarăşe sergent? Bradul ce mi-aţi încredinţat l-am scos din rădăcini…”
„L-ai scos de tot?” nu-i venea sergentului să-l creadă. „De tot.” „Da sub rădăcini n-ai găsit nimic?” îl întrebă în continuare sergentul. S-a gândit oleacă intelectualul şi-i zice:
