Burstein.
— Serioja… se repezi Sitecikin spre Laciughin. Eşti martor că am fost ofensat…
— Pe mine să nu contezi, zise cu glas ferm Serioja.
— Sunteţi porniţi cu toţii împotriva mea… Aici e o mafie…
O să fiţi pedepsiţi cu toţii! Cu toţii… vociferă Sitecikin.
Din nou nu se temea nimeni de el. Din nou nu-l respecta nimeni.
— Adică o să ne închidă? îl întrerupse Burstein. Asta vrei să spui? Mi se pare curios că n-ai spus-o mai demult.
Kolomeiţev, care doar cu câteva clipe în urmă părea frânt de lovitura pe care i-o dăduse Sitecikin, se reculese, fu cuprins de o furie veselă, întineri brusc. Îşi dădu seama fără
veste că nu e deloc singur şi că acest lucru e cu mult mai de seamă decât pofta de viaţă a individului. Că, atunci când îi ai pe alţii în preajmă, până şi o nereuşită ţi se pare mai uşoară.
— Pleacă, Sitecikin… Să pleci şi să nu te mai întorci! zise el.
— Să ştiţi c-o să vă pară rău!
Sitecikin dădu buzna în cort, apoi ieşi de acolo, târându-şi sacul de dormit. Plec mâine dimineaţă. Şi mă duc întins la Direcţie.
Burstein îi puse lui Kolomeiţev mâna pe umăr.
— Am o propunere. Cred că deocamdată nu e cazul să
pornim cu toţii. Ar trebui să orientăm prospectarea în două
direcţii. Aici încă n-am sondat întreg terenul. De pildă, falia asta, arătă el pe hartă. Să rămână aici Veazemskaia, 273
Laciughin şi muncitorii, iar noi amândoi să plecăm cu barca.
De sondat o să izbutim să sondăm şi fără ceilalţi. Iar dacă
găsim acolo casiterit, îi aducem şi pe ei.
— Vin şi eu cu voi, spuse cu fermitate Veazemskaia.
— Şi eu, zise Serioja.
— Şi eu, zise şi Ivan Ivanovici Zagranicinîi, ivit fără veste din întuneric. Flăcăii mei or să se poată descurca şi singuri, pe când târnăcopul meu o să vă poată fi de mare folos… Da ce se tot burzuluia pe-aici taie-paie ăla?
— Hotărârea mea ar fi următoarea, lovi cu palma harta Kolomeiţev, din nou plin de elan. Propunerea colegului Burstein de a ne împărţi grupul în două se acceptă. Toţi muncitorii rămân aici. De treaba asta răspund Veazemskaia, Laciughin… Surprinzând privirea rugătoare a lui Serioja, se întrerupse. Deşi cred că Iulia Sergheevna o să poată efectua şi singură documentarea. Vom pleca, aşadar, cu două bărci.
În prima mă voi afla eu, Burstein şi Ivan Ivanovici. Într-a doua – Keşa, Serioja, instrumentele şi proviziile. Trebuie să
găsim casiterit înainte de a fi smulşi de-aici cu forţa.
Întrebări aveţi de pus?
Nu avea nimeni.
274
13
Sclipind prin văzduh, „Boeing”-ul argintiu care efectua cursa Seatle-Honolulu îşi slobozi cu precizie, din pântec, trenul de aterizare deasupra acelei salbe de smaralde ce o alcătuiau insulele şi se angajă apoi atât de brusc în jos, spre pistele aeroportului, încât micuţa lady în vârstă, care purta o pălărioară de pai cu flori artificiale şi stătea într-unul dintre fotolii,. Îşi duse, superstiţioasă, mâna la micul medalion cu chipul Sfântului Christopher, ce-i atârna la piept; era cea dintâi aterizare din viaţa ei. Pe genunchi îi tresălta un coşuleţ
de nuiele împletite, prevăzut cu capac. În ciuda rugăminţilor politicoase ale stewardeselor companiei „Pan-American”, care umblau cu paşi de balet printre şirurile de fotolii, lady nu voise cu niciun chip să-l lase la compartimentul de bagaje sau să-l pună în tambuchi. Cu câtă uimire şi-ar fi înălţat sprâncenele aceste stewardese, dacă ar fi ştiut că sub capacul misteriosului coşuleţ nu se aflau decât cinci duzini de ouă, fiecare din ele învelit cu grijă într-o foiţă de plastic.
Ce-i drept, ouăle erau superbe: mari, cum sunt cele de la ţară şi, mai ales, lipsite de acea suspectă albeaţă de incubator, ba având lipite ici-colo firicele de paie şi mici fărâme de găinaţ. Căci lady avea pe lângă Seatle o mică
fermă de păsări, iar ouăle – despre care auzise că sunt foarte folositoare pentru voce – le ducea în dar feciorului său, un tânăr rocksinger, care-o invitase la primul său concert de gală, organizat la Honolulu.
Spre surprinderea ei, nu fu întâmpinată chiar de el la 275
aeroport: în locul lui, veni în fugă la scara avionului un vlăjgan pletos, pe maioul căruia erau imprimate chipul feciorului ei şi ale celorlalţi flăcăi din grupul rock ce purta denumirea de „Pletoşii”. Vlăjganul se recomandă drept managerul grupului şi, vrând s-o ajute, întinse spre coşuleţul cu ouă mâinile lui păroase, cojite de arşiţa soarelui. Zărindu-i şortul slinos din piele de antilopă, din care îi răsăreau indecent picioarele tot atât de păroase, cu pielea cojită, şi încercând zadarnic să ghicească ce fel de ochi s-or fi ascunzând în spatele ochelarilor de soare cu lentilele ca de oglindă ce-i încălecaseră nasul roşu, cojit şi el, lady trase instinctiv de coşuleţ, ceea ce-l făcut să se deschidă, iar ouăle să cadă unul după altul pe pardoseala de marmoră a clădirii aeroportului, prefăcându-se acolo într-un amestec alb-gălbui.
Managerul însă nu-şi pierdu cumpătul, de parcă toată viaţa lui ar fi întâmpinat asemenea cucoane care transportă la bordul unor „Boeing”-uri ouă naturale, aduse de pe la fermele lor. Vârî un dolar în buzunarul omului de serviciu –
havaian după înfăţişare – ce apăru acolo ca din pământ, culese, cu un respect demn de laudă pentru darurile naturii, cele câteva ouă rămase ca prin minune nevătămate, le puse în coşuleţul pe care i-l luă totuşi cucoanei, aduse de la oficiul de bagaje geamantanul ei vechi, legat pentru mai multă
siguranţă cu câteva cureluşe, o invită pe lady s ă-l urmeze şi o vârî cu multă delicateţe într-o limuzină neagră, încinsă pe dinafară, dar deosebit de răcoroasă înăuntru, unde mai şedeau alte trei ladies, v enite cam la aceeaşi oră, dar cu avioane diferite, la. concertul în cadrul căruia urmau să se producă feciorii lor. Femeile, dând dovadă de multă
demnitate şi de-o prudentă bucurie, făcură cunoştinţă una cu alta când maşina se şi afla în plină viteză. Una dintre ele, o mamă cu mulţi copii, era soţia unui muncitor la banda rulantă a unei uzine de automobile din Detroit, alta lucra ca spălătoare de vase la „Holiday Inn”, un hotel de lângă
Nashville (de tatăl băiatului său nu pomeni nimic), iar cea de-a treia era văduva unui artificier ce lucrase la o mână din 276
