chingile vieţii cotidiene de astăzi şi de mâine, să simuleze, prin intermediul gâtlejurilor căscate larg, că dispune de libertate. Dacă managerul ar fi avut acum în mâini automatul ce apăruse o clipă pe ecran, în mâinile soldatului prăbuşit pe pământul Vietnamului, fără îndoială că ar fi slobozit cu multă plăcere o rafală de gloanţe asupra acestei mulţimi de care avea atâta nevoie şi care poate tocmai de aceea îi inspira atâta ură, chiar dacă ar fi trebuit să-şi plătească apoi pornirea cu propriile sale intestine revărsate din pântec.
După concert, avu loc o serată organizată la vila unui rege localnic al ananaşilor, altcândva vânzător ambulant, un băştinaş mărunţel, şmecher, cu obrăjorul ca un măr copt şi care zâmbea atât de dulce, încât părea că toate ridurile îi sunt pudrate cu un zahăr invizibil. Băuturi alcoolice n-au fost servite, întrucât stăpânul casei organizase serata nu atât pentru „Pletoşi”, cât pentru propriile sale fiice minore în număr de patru, mari admiratoare ale celor patru rocksinger-
i: tatăl lor ştia că fetele sale fac parte din liga şcolară
intitulată „Inocenţa noastră – numai, pentru «Pletoşi»”. Ca atare, prin grădina încărcată de miresme a vilei, purtând albe smochinguri de chelneri şi ducând pe tăvi sticle cu băuturi răcoritoare, lunecau o seamă de agenţi, invitaţi, pentru orice eventualitate, de la un birou de detectivi particulari. Fiicele gazdei – în vârstă de treisprezece, paisprezece, cincisprezece şi şaisprezece ani – cu obrăjori încă nu de măr copt, ci de măr abia dat în pârgă, precum şi numeroasele lor prietene îi împrejmuiau – ciorchine – pe cei patru idoli ai lor. Mama fetelor, pe jumătate chinezoaică, pe jumătate japoneză – un monstru blajin, abia-abia încăput într-un corset gata să
plesnească – fostă, după cum se zvonea, patroană a unei case a desfătărilor pentru marinari, le turna, arborând un zâmbet decent de „madame” ajunsă în „înalta societate”, ceai de iasomie în ceşti de porţelan din epoca napoleoniană, celor patru ladies provinciale, invitate şi ele la petrecere. Cât despre manager, acesta izbutise să aducă, ascunsă pe sub 285
cămaşă, o sticlă de whisky; o pitise în spatele rezervorului de apă al toaletei îmbrăcate de sus până jos în malachit de Brazilia, şi-acum cei patru „Pletoşi”, plictisiţi de moarte, se duceau când şi când pe acolo, ca să tragă câte-o duşcă şi să
fumeze cu acest prilej şi câte o ţigară cu marijuana, lucru care, între timp, le intrase în obicei. Triumful lor se încheie prin îndeplinirea acelei dezgustătoare îndatoriri de a împărţi autografe tuturor fetişcanelor cu genunchi bâţâitori, aflate de faţă. Când, în sfârşit, fastuosul party se încheie, şi limuzinele îi readuseră pe învingători la „Hilton”, mama din Seatle, dovedindu-se a fi cea mai îndrăzneaţă dintre toate, îşi privi rugătoare băiatul.
— N-ai vrea să facem o plimbare, darling?
Propunerea ei fu susţinută şi de celelalte mame. Împreună
cu feciorii lor, o luară spre plajă, fiecare din ele discutând încetişor cu feciorul treburi numai de ei amândoi ştiute. Era noapte, târziu. Când se aşezară pe bănci, sub nişte umbrele mari, la ora aceea cu totul inutile, răsuflarea curată a oceanului păru să spulbere din preajma lor mirosul de sudoare din sala plină de răcnete, în care nimeni nu voia să
asculte pe nimeni. Apoi flăcăul cu părul negru şi ochi biblici îşi luă chitara şi începu să fredoneze cântecul cu care începuse concertul. Era vorba în el chiar de mama acestui băiat, de ferma ei de lângă Seatle, de cântările cocoşilor din ogradă, de rezedele înrourate peste care aceste cântări fac să
cadă stelele de pe boltă. Apoi începu să cânte un alt flăcău, apoi cel de-al treilea, apoi cel de-al patrulea, apoi cântară cu toţii împreună, alternând melodiile chiar în ordinea stabilită
pentru acel (care se dovedi să fie mutesc până la urmă) concert al lor. Acum, pe cele patru mame nu le mai împiedica nimeni să-şi asculte feciorii. La un moment dat, flăcăul cu păr negru şi ochi biblici îşi aminti fără voie că se mai simţise cândva tot atât de bine ca şi acum, şi în minte i se ivi imaginea unei nopţi albe, leningrădene, luminile unor felinare ce se răsturnau lent, odată cu podurile care se desfăceau în două, înălţându-se peste apa Nevei, precum şi 286
chipul acelui flăcău rus care se apucase să recite versuri, tăind sacadat aerul cu muchia palmei…
287
14
Cu pântecul enorm, ca al lui Lamme Gudzak, pornind parcă de la bărbie şi răsturnat pe masa de la Colţul roşu, acoperită cu o faţă de pluş purpuriu, conducătorul cenaclului literar de la şantierul naval sugea o pastilă de validol, subţiată ca o foiţă de cât îi stătuse sub limbă. Şedea, odihnindu-şi pe proeminenţa atât de comodă mânuţele scurte, grăsulii, cu puzderie de peri roşcaţi, acum evident plictisite, şi îşi învârtea unul în jurul celuilalt degetele mari, ascultând. de fapt numai cu o ureche, versurile ce se revărsau din gâtlej urile debutanţilor. Şi totuşi lipsa lui de atenţie nu era decât aparentă: aidoma unor radare părelnic adormite, urechile sale ciudate, lipsite de lobi, crescând parcă direct din obrajii cărnoşi, extrăgeau din vălmăşagul de vorbe până şi cea mai mică aparenţă de vers mai izbutit, dacă aceasta, fireşte, se făcea simţită. Bubuind parcă cu barosul, îşi recita poeziile un lăcătuş albinos, care-şi frângea ameninţător sprâncenele ori de câte ori rostea cuvântul „ei”, cuvânt ce includea în sine pe toţi „ cei ce mereu huzuresc, necontenit mâinile şi le moaie în sânge”: Bancherii, tâlharii tot iscă gâlceavă
Dar fi-va a dreptăţii izbândă.
Ci tu, porumbel, te înalţă în slavă, .
A păcii solie zburândă!
Recita, orientat şi el spre tematica internaţională, un 288
casier bătrâior, dar încă vioi, semănând a Cumătra Vulpe şi adulmecând parcă, miop, filele manuscrisului prinse într-un biblioraft:
Visând un zgârie-nor nurliu,
Mi s-a părut că e sicriu
Şi m-am gândit eu maşinal:
De ce-o fi stând el vertical?
Recita, mai degrabă îşi cânta versurile, o bufetieră de cantină, care-şi tot da înduioşată ochii peste cap, asfixiindu-i pe cei din jur cu mireasma parfumului „Krasnaia Moskva” şi strângând sub masă cu picioarele sale de elefant o sacoşă
sportivă cu inscripţia „U.R.S.S.”, impenetrabilă pentru priviri străine, dar suspect de umflată acum, după sfârşitul orelor de serviciu prestate de către stăpâna sa:
Tu, dădacă-a cântărilor mele, Rusie!
Eu aştept, tinerică, cu ochii de stea, Să revărs înapoi din străfundu-mi pe glie Tot ce-ai turnat tu în mine cândva.
„Să ştii că suntem nebuni cu toţii, gândi cu jale conducătorul cenaclului. E, într-adevăr, ceva anormal la toţi cei care scriu, alcătuind cu ajutorul unor rime coloanele astea blestemate. De balamuc suntem buni cu toţii, asta e!”
Într-adevăr, întreaga Rusie era inundată de cenacluri literare. Cenacluri literare pe lângă palatele pionierilor, pe lângă asociaţia vechilor bolşevici, pe lângă laboratoarele cofetăriilor, pe lângă centrele atomice, pe lângă fabrici de bere şi secţii ale miliţiei judiciare, pe lângă diverse institute şi colonii de delincvenţi minori.
Era în treaba asta ceva grotesc şi totodată mişcător.
Conducătorul cenaclului îşi dădea seama că furia asta de a alcătui versuri, care căpătase un caracter de masă, e oarecum dinainte sortită eşecului, dar socotea totodată că
289
setea oamenilor de a se confesa, fie chiar şi cu ajutorul rimelor, trebuie încurajată. Căci dacă toate sentimentele, toate gândurile omului se închid pe dinăuntru cu un zăvor ruginit, atunci omul, în cele din urmă, rugineşte el însuşi.
Cenaclurilor literare nu le stă în putinţă să dea naştere unei mulţimi de poeţi mari, dar ele pot cultiva, în schimb, mulţimi de cititori desăvârşiţi, lucru fără de care nu poate exista nicio literatură. Ocărându-i fără milă pe debutanţi pentru incultură, pentru epigonism, pentru insuficientă îndrăzneală
în plan moral şi civic, conducătorul cenaclului n-ar fi putut, în realitate, să trăiască o zi fără aceste fetişcane anemice, care se străduiau din răsputeri să facă să li se citească în priviri fatidicele abisuri ale Ahmatovei, fără muierile cu şolduri otova şi cu glasuri precum trâmbiţele Ierihonului, fără aceşti „palizi tineri cu ochi de văpaie”80 şi cu mişcări smucite, fără găliganii cu gesturi greoaie, cu Esenin sub ţeastă şi cu laţe á la Beatles. Îi îndrăgea pe toţi şi, ca să
poată surprinde cândva fie şi licărirea unui talent, îşi vâra întruna capul, acum pe jumătate pleşuv, sub Niagara ameninţătoare a unei autodesfiinţări a talentului. După ce bufetiera făcu dovada absenţei oricărui talent, absenţa asta îi apăru în faţa ochilor în chip de secretară a unui director; purtând o fustiţă de blue-jeans mulată pe corp şi împodobită
cu floricele brodate, secretara lovea duşumeaua, în ritmul celor ce începuse să recite, cu tălpile de lemn ale unor saboţi japonezi, ce-i dezveleau călcâiele roşii, încordate.
